Sparanghel, de la A la Z

Lume, lume, am revenit în plin spargelzeit, numai sparanghel văd în stânga și-n dreapta. Dacă nu știți exact ce părere să aveți despre această plantă și nici de ce ar trebui să o mâncați mai des, sigur găsiți mai jos ceva care să vă convingă: poate vă impresionează calitățile terapeutice, poate vă intrigă fascinația pe care a provocat-o de-a lungul timpului în rândul nobilimii.

Avem o legumă roială în prim-plan, e interesant, vă promit.

Aroma sparanghelului e una, așa, de primăvară. Are gust vag de conopidă, pe care îl poți simți mai pregnant la sparanghelul verde, cel alb are o aromă mai puțin intensă.

Cum recunoști sparanghelul bun și proaspăt: trebuie să aibă vârfuri ferme și închise + o culoare uniformă pe toată lungimea (dacă are pete maronii sau capete albe, nu e fresh); dacă strângi baza tulpinii între degete, din ea trebuie să iasă sevă (așa te asiguri că sparanghelul nu e uscat), iar dacă încerci să îndoi tulpina, ar trebui să se rupă imediat (are un punct de rupere naturală între partea lemnoasă și mijloc).

Durează trei ani până când o cultură de sparanghel devine rentabilă, dar după această perioadă o poți exploata peste 15 ani. Nu are cerințe deosebite de climă, dar e pretențios când vine vorba de sol. Partea cea mai grea în ceea ce privește cultivarea sparanghelului este recoltarea manuală.

Efectele benefice ale sparanghelului asupra sănătății au fost remarcate de egipteni încă de acum 4500 de ani (you know, grupul de cercetători britanici al vremii). Sparanghelul a fost folosit mai întâi ca buruiană medicinală bună pentru calmat durerile, ca remediu anti-mahmureală și în special pentru proprietățile anti-îmbătrânire la care visau toți. Ce-i drept, conține peste 90% apă, vitamine în cantități mari, mult acid folic, destule minerale și fibre. Are acizi grași omega-3 și aproape deloc grăsimi și calorii.

Grecii mâncau sparanghelul crud când era în sezon, iar pentru iarnă îl puneau la uscat. Romanii, care l-au și cultivat pentru prima dată, mergeau chiar un pic mai departe cu conservarea și îl înghețau în Alpi ca să-l aibă pentru Sărbătoarea lui Epicur. Festinul ținea toată luna ianuarie, abunda în mâncare bună și de la masă nu prea putea să lipsească sparanghelul. Acum înțeleg: ospățul epicurian era o serbare a plăcerilor simple și naturale ale vieții, sparanghelul este un puternic afrodisiac, da, it all makes sense.

Hrana regilor, așa i se mai spune sparanghelului, iar asta nu e neapărat din cauză că e scump sau pentru că e des întâlnit în meniurile caselor princiare. Titulatura și-a căpătat-o datorită lui Ludovic al XIV-lea care a ordonat construirea unor solarii speciale unde să se cultive sparanghel tot timpul anului, iar lui să nu-I lipsească din meniu.

Madame de Pompadour era dependentă de sparanghel, se pare, și-i plăceau în special mugurii (points d’amour, as she called them), pe care îi gătea chiar ea, într-un fel anume. Asperges à la Pompadour sunt menționați în dicționarul gastronomic al lui Dumas.

Producătorul principal de sparanghel verde este China, în timp ce sparanghelul alb este un produs exclusiv european.

Rezistă până la patru zile în frigider, cu capetele învelite în șervețele umede sau într-un pahar cu apă. La congelator îl poți ține chiar și șase luni sau îl poți mura. E o legumă cam delicată așa că mai bine o consumi cât mai repede după ce ai cumpărat-o, mai ales că ai la îndemână multe feluri în care să gătești sparanghelul. Mie mi se pare că aroma naturală și-o păstrează cel mai bine gătit la cuptor.

Sezonul sparanghelului e highligthul calendarului foodie și ține de pe la final de aprilie până în iunie. În perioada asta, în Germania se organizează o grămadă de spargelfests, cu parade, încoronarea reginei sparanghelului și tot tacâmul. Plus multă bere.

Varietățile de sparanghel out there sunt alb, verde și roșu/violet. Cel alb este considerat de lux și mai sănătos, iar cel roșu foarte rar, de găsit aproape numai în regiunea Albenga din Italia, de unde este originar. Dacă îl găsiți vreodată de cumpărat, nu-l treceți cu vederea, se pare că gustul lui unic și dulceag este ceva de neratat.

Eu zic că oricare varietate de sparanghel merită căutată și încercată, iar gusturile cultivate. Și mai bine, hai să ne bazăm aproape tot timpul pe legumele de sezon, e primul pas către mâncarea bună.

Photo credits: Pixabay

Leave a Reply