huset-restaurant-svalbard-10

Huset, Longyearbyen, Svalbard

Când am început să scriu articolul despre Huset, mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Absolut toată lumea pe care o cunosc și e interesată de food mai mult decât la modul “mi-e foame, vreau să mănânc” caută să meargă fie în zone mai calde ca să îmbine relaxarea cu plăcerea convivialității, fie bifează fine dining și/sau Michelin starred restaurants, fie preferă să aibă acces mai rapid la mâncare bună care vine de obicei la pachet și cu oameni de care să-ți aduci aminte.

În funcție de timp, buget și context, mă încadrez și eu în toate dintre categoriile de mai sus. Dar, când vreau cu adevărat, îmi place să caut sau să găsesc întâmplător restaurante izolate, locuri fără meniuri prestabilite, chefi care poate-și doresc și stele, dar, înainte de toate, rup o bucățică din ei pentru fiecare farfurie și mă determină să vreau să depun efort și să consum extra resurse ca să mă bucur cu adevărat de o experiență în și din bucătăria lor. Pentru că mâncarea rar o să salveze vieți, dar după câțiva ani de trecut prin diverse aspecte gastronomice și ca prinț și ca cerșetor, simt din ce în ce mai mult că e unul dintre factorii care leagă culturi și dezleagă limbi mai mult decât orice tratate de prietenie și colaborare semnate în spatele unor uși închise.

Svalbard e un loc în care trăiesc mai mulți urși polari decât oameni. O insulă în care numărul de snow mobile e și el mai mare (aproape dublu dacă am înțeles corect) decât cel al locuitorilor umani. E parțial rezervație și funcționează după niște reguli speciale, care nu se mai aplică nicăieri în altă parte. Deși sub suveranitate norvegiană, e în același timp și un ținut independent și autonom, care nu acceptă activități militare de nici un fel, economic se învârte în jurul unei taxe unice de 16% (pentru Norvegia, asta e mizilic), spiritual are un cimitir-muzeu-artefact pentru că e ilegal să mori acolo și pentru că permafrost-ul nu e prietenos cu mormintele, e însă casă sigură și hambar îngropat pentru mii de semințe tradiționale puse la păstrare in case shit, iar pisicile sunt interzise din cauza speciilor de păsări protejate din zonă.

Cei 2144 (în 2015) de locuitori din Longyearbyen – singura comunitate locuită și unde încă se mai extrage cărbune (aproximativ 70 de mii de tone anual) în Svalbard – sunt fie mineri, fie oameni din industrii colaterale diverse, temporar mutați acolo pentru taxele prietenoase, ca să economisească și să se întoarcă mai târziu unde consideră ei că e acasă. În ultimii ani turismul a prins aripi și avioanele și vapoarele aduc vizitatori de pretutindeni, care vin fie pentru urși polari, fie pentru aurora boreală, fie pentru soarele de la miezul nopții, sau un mix din toate.

Geografic, terenul pe care stă Longyearbyen e arid, pietros și gol, tipic pentru o comunitate minieră. Cu cât mergi mai departe de oraș, cu atât zăpada și ghețarii câștigă teren și definesc un peisaj altfel abrupt și colțuros, în care plantele nu prea cresc, iar regulile sunt făcute de urși, reni și vulpi polare.

Într-un asemenea loc nu prea poți să ai mari pretenții la mâncare. Pescuitul și vânătoarea sunt și ele reglementate, iar mâncarea tradițională norvegiană e în general simplă, iar la 78° latitudine nordică, în Arctic, cu atât mai mult te aștepți să fie la fel de simplă și sățioasă.

Până ajungi la Huset.

După un design de Jacob Hansen (arhitect responsabil și pentru cinema-ul Collosseum din Oslo), construcția clădirii Huset (cuvânt care în norvegiană înseamnă Casa) a durat 3 ani și deschiderea oficială s-a făcut pe 13 octombrie 1951, iar funcția ei principală a fost să adune minerii într-o locație centrală, să fie inima orașului și să permită conexiuni mai strânse în comunitate.

Inițial a pornit cu o cafenea deschisă 3 zile pe săptămână și un magazin de mărfuri diverse de la cosmetice la bijuterii și echipament de vânătoare, afacere de familie a cuplului Richard și Petra Knutsen. Încet-încet s-au extins și sâmbăta au început să vândă sandvișuri și caserole. Puteai cumpăra și câte o bere pe rând, la modul că atunci când returnai sticla goală puteai cumpăra încă una.

Rhoar Holm a introdus friptura de luni, care mai apoi s-a transformat în friptura de miercuri și apoi de sâmbătă.

Meniul inițial era format din Melba toast, cocktail de creveți, pepper steak flambat și Icecup Flensburg, plus apariții frecvente de vită. Pe timpul iernii mâncarea se păstra în mină, datorită temperaturii constante de acolo. De asemenea, restaurantul vindea un singur fel de vin, câte maxim o sticlă de persoană, și aveai o obligație (nu doar morală) să consumi și mâncare dacă voiai să comanzi alcool. 

Pivinița de vinuri e acum printre cele mai mari din Scandinavia și conform site-ului de prezentare are aproximativ 20 000 de sticle. Conform lui Nathalie, chelnerița care s-a ocupat de mine și m-a dus într-o vizită scurtă în câteva camere, ce-am văzut eu (și parțial și voi în poze) însumează cam 6 000 de sticle. Pivnița de vinuri a fost începută în sala care inițial era folosită pentru practica la cor, iar una dintre camerele interioare a fost inițial un vestiar cu duș.

Preotul din Longyearbyen, care avea și funcție de învățător, și soția lui locuiau în aceeași clădire iar la etajul II era școala. Huset a fost o perioadă și cinema și biserică (după ce biserica din oraș a ars), iar prima zi poștală în Longyearbyen s-a întâmplat tot acolo. La fel și terminalul aeroportului vechi a fost o perioadă în incinta Huset. Autobuzul culegea oamenii din oraș și-i aducea acolo, de unde erau preluați și duși la aeroportul care pe vremea respectivă era în valea Advent. Și spitalul de urgență s-a mutat tot într-o cameră la Huset în 1953 când a avut loc o avalanșă lângă Funken.

Restaurantul de acum a fost deschis în locul sălii de bridge în 1977. Când intri în clădire (care acum e împărțită între restaurant, bistro, săli de conferință și birouri de administrație), realizezi cât de mare e, dar cum ajungi în restaurant ai o senzație de spațiu intim și cald, poate și datorită culorilor, a lemnului și a șemineului modern, care e pe foc constant.

Interiorul restaurantului îți creează o imagine despre un meniu modern, cu accente locale, mai ales că poți să vezi puțin și plăntuțele comestibile pe care le cresc acolo, dar când începe servirea, începi să te întrebi dacă nu ai fost teleportat fără să-ți dai seama într-un restaurant cu steluțe dintr-o capitală europeană.

În Arctic, peste ocean, de-a lungul coastei, în fiorduri de gheață, în valea săpată de-a lungul ultimei ere glaciare de un ghețar, într-un oraș minier care poartă numele americanului care l-a fondat în 1906, într-un nord în care până când n-a fost construit aeroportul în 1975 rămâneai blocat toată iarna, dar care din anii ’90 a început să fie o comunitate activă cu grădiniță, școală, universitate, festivaluri, un centru cultural, o piscină și un atelier de ciocolată, Huset dă lecții de gastronomie locală și ingrediente folosite deștept.

Simon Idsø e head chef, Mattias Nodvall e somelier, Nathalie a fost responsabilă de service și de mine și de găsit răspunsuri la miliardele de întrebări care mi-au tot venit pe parcursul cinei.

Am luat tasting menu de 5 courses cu vinurile recomandate de ei.

A fost o cină pe care sper să o aibă măcar o dată în viață fiecare om interesat de mâncare, de gastronomie, de cultură culinară și de oameni care-și pun amprenta sufletului lor în farfurie.

Huset e restaurantul care m-a surprins cel mai mult anul ăsta și în topul preferințelor personale de până acum, vine imediat după Fäviken. Mai jos aveți și poze, că eu n-am cuvinte suficiente pentru a reda ce s-a întâmplat acolo.

huset-restaurant-svalbard-26 huset-restaurant-svalbardhuset-restaurant-svalbard-3

Blana atârnată pe perete în background e a unui urs polar împușcat în 1982 și servit la Huset.

huset-restaurant-svalbard-6

huset-restaurant-svalbard-2

huset-restaurant-svalbard-4

huset-restaurant-svalbard-5

huset-restaurant-svalbard-8

Knekkebrød (crisp bread), unt (gras și ușor afumat, mi-a zis cum se face, dar am uitat) și pâine cu maia și malț de la fabrica de bere din Svalbard.

huset-restaurant-svalbard-7

Cârnați de ren, spumă de gălbiori și mountain sorrel crescut indoor. În Svalbard nu ai voie să culegi plantele sălbatice (care-s oricum f. rare), și nici să vânezi random. Există o cotă de 1 ren/persoană și se vânează organizat, doar în anumite zone.

huset-restaurant-svalbard-9

King crab din marea Barents, foaie de orez, foaie de semințe de in, creson de apă (năsturel)

huset-restaurant-svalbard-10

huset-restaurant-svalbard-11

Porc din Jylland (e sub spuma de cartofi afumată), chipsuri de cartofi, fenicul. Ocazie cu care am descoperit cât de frumos echilibrează feniculul afumăturile.

huset-restaurant-svalbard-12

huset-restaurant-svalbard-13

Arctic char (nu știu denumirea peștelui în românește, e un fel de păstrăv sălbatic, am găsit undeva și varianta de păstrăv curcubeu, din familia Salmonidae, care trăiește în ape reci, în lacuri alpine și zone costale subarctice) din Vesterålen, măr verde și un sos redus acrișor cu mărar (mi-a plăcut big time), crumble și smântână.

huset-restaurant-svalbard-14

Suc de rubarbă pentru liniștea palatului.

huset-restaurant-svalbard-15

huset-restaurant-svalbard-16

huset-restaurant-svalbard-17

Ren din Lapland. Cu părere de rău pentru Rudolf, a fost felul meu preferat. Kale, emulsie de leuștean, anghinare coaptă.

huset-restaurant-svalbard-18

huset-restaurant-svalbard-19

Înghețată cu miere, biscuit cu miere din Ringsaker (mi s-a părut foarte ușor ars la gust, dar poate așa e mierea asta), ciocolată albă, rubarbă.

huset-restaurant-svalbard-20

Ceai de mușețel, deja mi se urcaseră la cap vinurile.

De aici încolo sunt poze din 3 camere din pivnița cu vinuri, care are 2 wine glasses (echivalentul stelelor Michelin pt. vinuri) de la Wine Spectator. Pentru grupuri, se poate rezerva o masă într-una dintre camere.

huset-restaurant-svalbard-21

huset-restaurant-svalbard-22

huset-restaurant-svalbard-23

huset-restaurant-svalbard-24

huset-restaurant-svalbard-25

longyearbyen

Contacte utile/rezervări Huset: 

http://www.huset.com/
PB 434, 9171 Longyearbyen

booking@huset.com

+47 79 02 50 02

yorkshire puddings

Yorkshire puddings – rețetă de bază

Apărute ca urmare a faptului că englezii au încercat să nu piardă nici o picătură din grăsimea fripturii de duminică, Yorkshire puddings – am găsit ceva traduceri pentru denumire, dar mi se par complet irelevante și contextul e de așa natură că nu văd sensul adaptării denumirii în românește – sunt un fel de gogoși din aluat de clătite, coapte în ulei încins puternic, în cuptor. Citește mai mult

prajitura cu sfecla si iaurt

Prăjitură cu sfeclă și iaurt, (fără ouă)

După 3 luni și 3 kile în plus, e destul de clar că o prăjitură și/sau un tort pe zi nu intră neapărat în categoria experimente, ci mai ales în categoria porcăială.

Ca să fie treaba bună, din când în când, fix când e lumea mai dragă se mai întâmplă și câte o zi a cuiva, o plecare a altcuiva, o celebrare de vreun fel și o prăjitură se transformă în 2, 3 sau – e drept, s-a întâmplat câte o singură dată până acum – în 5 sau 8 într-o singură zi. Nu intru în amănuntele psihologice ale dependenței de zahăr și unt (am o poveste despre cum 5 oameni au consumat 5 kile de unt într-o săptămână, dar o las pe altă ocazie, când va merge netul mai bine), dar pot să vă spun, cu ceva mândrie la purtător, că niscaiva prăjituri mișto s-au născut din dorința de a nu arunca ingrediente bune aka //resturi// pe aici, deși avem și compost și reciclăm big time.

Anyway, pentru că sfecla e un ingredient aproape zilnic în bucătăria noastră arctică, am tot folosit-o în diverse, și, în timp, am găsit 2 soluții (una dulce, una sărată) și pentru ce rămâne atunci când ai nevoie și storci foarte mult suc proaspăt de sfeclă și ai la dispoziție o grămadă de fibră din pulpă.

Să trecem la rețeta propriu zisă, că-i mega simplă și cu rezultate surprinzătoare (mai ales dacă aveți răbdare să așteptați o zi sau două după ce coaceți prăjitura).

Eu am plecat de la formula asta. Cu mențiunea că nu știam inițial cum se comportă pulpa de sfeclă și nici făina pe care o am – self-raising e cea care are agent de creștere în compoziție, eu am versiuni clasice aici – am schimbat oarecum proporțiile și cantitățile.

Ingrediente

  • 250 g pulpă de sfeclă crudă, rămasă de la stors suc (e aproape uscată complet)
  • 250 g zahăr nerafinat
  • 80 g cacao
  • 150 ml ulei (folosesc de rapiță)
  • 300 ml iaurt (folosesc un iaurt normal, cu grăsime, nu variante light)
  • 2 lingurițe cu vârf cu praf de copt
  • 300 g făină
  • miezul de la o păstaie de vanilie
  • un praf de sare
  • *opțional, la o variantă boozed up, puteți adăuga și rom, după cât vă lasă inima

Metodă

În funcție de storcătorul folosit pentru suc, sfecla rămasă după stoarcere poate avea o textură mai fibroasă, și poate fi mai mică sau mai mare. Dacă-i prea mare, o puteți băga la robot și să o transformați în piure (merge deși e crudă).

Se preîncălzește cuptorul la 180 de grade și se pregătește o tavă (eu folosesc una dreptunghiulară de 15 x 30 cm) cu hârtie de copt, întinsă inclusiv pe laterale.

Se cântăresc toate ingredientele într-un bol încăpător și se amestecă până se omogenizează. Compoziția obținută seamănă cu o pastă groasă, apropiată oarecum ca textură de una clasică de brownies. Se toarnă compoziția în tava pregătită și se nivelează cu o spatulă. Se bagă la cuptor.

În funcție de cum lucrează cuptorul, sunt necesare 45 – 50 de minute, poate chiar o oră pentru coacere. Verificați cu o scobitoare, prăjitura e gata când scobitoarea, deși e roz, nu are resturi pe ea.

Tentația e mare să lăsați prăjitura mai mult decât e nevoie în cuptor. După ce am copt-o de câteva ori, am ajuns la concluzia că 5 minute în plus sau în minus chiar nu contează la rețeta asta, cu condiția să nu fie deja prea coaptă, după timpul optim de stat în cuptor.

Când e gata, se scoate tava din cuptor și prăjitura se lasă la răcit. Neapărat, altfel are încă un ușor gust de praf de copt (care mie nu-mi place). Ca să nu vă plictisiți cât se răcește, bateți ceva frișcă, feliați niște căpșuni, mărunțiți niște ciocolată cu procentaj mare de cacao.

Când s-a răcit, scoateți-o din hârtia de copt, porționați, ornați, mâncați.

Informativ, după ce stă și o zi la rece, gustul de sfeclă nu se mai simte și ca textură internă începe să se apropie de fudge. Eu o prefer așa, și am învățat să am răbdare, să aștept și să enjoy it next day.

Voi faceți cum vă e gustul. Eventual chemați niște prieteni în ajutor, porțiile sunt în general masive și destul de consistente. S-aveți poftă!

P.S.

Nu am încercat cu altfel de sfeclă, as in nestoarsă, fiartă, scursă, etc. Nu știu cum se comportă în cuptor când procentul de apă din compoziție e mare, dacă încercați voi, do share rezultatele.

prajitura cu sfecla si iaurt

cheese-2785_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #48 (30 iunie-6 iulie 2016)

Bonjour mes amis,

Am lipsit de pe pagină, dar am încercat din răsputeri să apar la televizor: am stat tupilat la 4 meciuri de la Euro 2016, gata să intru să întrerup jocul pentru cîteva momente de clarviziune, oleacă de hîrjoneală și vreo două semnături. Din ce știu, se pare că numai un singur jder a mai reușit asta înainte. Citește mai mult

lumanari aprinse

La pescuit în Arctic

Zilele trecute A trecut mai bine de o lună deja de când am fost la pescuit, pentru prima oară în ocean. Pe la 10-12 ani mergeam cu taică-miu și frate-miu la iazul în care dădeam cu undița la 3 metri de mal și prindeam bibani mari cât mâna. Culegeam râme într-un borcan cu o zi în avans, ne trezeam și făceam noaptea mămăligă, și mergeam la 4-5 dimineața la baltă cu undița în spate, plini de entuziasm și speranță.

După 20 de ani, în Arctic, pescuitul e exact la fel și foarte diferit în același timp. Culegem râme vii să prindem coal fish, pe care să-l folosim ca momeală pentru halibut (ăsta e planul actual cât încă mai e sezon de halibut). Pentru că aici peștele vine pe sezoane și de obicei nu cere mâncare specială. Ai nevoie doar de un fir cu o greutate prinsă bine, cu cârlige și ceva cauciuc colorat care să-i atragă atenția la adâncime, și suficientă răbdare să joci firul ăla în sus și-n jos până e suficient de atrăgător și se transformă în momeala perfectă.

Ecosistemul, cel puțin ăsta de la granița îndepărtată cu Groenlanda, e suficient de echilibrat încât începem să știm cum bate vântul (la modul poetic, la modul literal bate de rupe) după cum sar peștii în golful de lângă insulă, și dacă e moment bun de pescuit de pe podul plutitor sau de pe barcă.

Orice localnic de pe mainland are o barcă, iar pescuitul din barcă are ceva mistic în el. E un soi de ritual de deconectare de lume și zgomot inutil, și reconectare cu natura și cu tine însăți, cu fața în soare și o bere în mână, ascultând sunetele valurilor, a păsărilor și a vântului.

La pescuit în Arctic e liniște. Chiar și când râdem, glumim și deschidem doze de bere, e tot liniște. Vântul se transformă în spume de valuri care se preling pe pereții exteriori ai bărcii și pescăruși alunecă lin prin aer cu pui care învață să vâneze. Miroase a soare și a sare printre stânci, e un miros pe care-l simți în nări și-l savurezi în alge și care te trage spre mare din nou și din nou și din nou.

Suntem singuri cu noi și fiecare cu el, fără alte bărci, fără alți oameni, fără zgomote artificiale inutile, într-un univers suspendat în care nu există nimic altceva decât clipa prezentă pe care o construiești pe măsură ce pescuiești.

Marea te face puțin filosof. Chiar și atunci când ești pescar de o zi, sau mai ales atunci.

Primul pește pe care l-am prins aici (și singurul de altfel) a fost din barcă. Un coal fish de 1 m lungime (pe măsuratelea).

Ne-am chinuit 10-15 minute unul pe celalalt. N-am putut să-l scot singură din apă, am reușit să încurc și celelalte 2 undițe de pe barcă între ele, am rupt și o greutate, mi-au intrat și vreo 2 cm dintr-un cârlig într-un deget care e încă jumulit.

Marea te hrănește, și onest e să-i dai ceva înapoi măcar din când în când ca mulțumire.

La pescuit în Arctic cine prinde peștele alege și cum e gătit și am decis să-l coacem întreg într-o groapă, în pământ. Așa că a fost săpată pe insulă o groapă lungă de un metru jumate, poate mai mult, și adâncă de 40-50 cm, am cărat/aruncat/aranjat pietre în ea și s-a făcut foc deasupra. După ce-a ars parțial și-au rămas flăcăraiele mici și jar, am pus peștele întreg (curățat și spălat), umplut cu usturoi și felii de lămâie și împachetat în staniol, l-am acoperit cu mușchi și restul de lemne încă încinse și l-am lăsat să se coacă molcom vreo oră jumate.

A fost o cină memorabilă pentru toți.  Și cel mai bun pește pe care l-am mâncat vreodată.

*

Scriu despre ziua aia și despre asta ca o formă de amintire dar și de manifestare personală într-un abstract ciudat, în contextul unor evenimente bulversante în ultima vreme, din ceața cărora încerc să pătrund sensuri și să găsesc raționalizări. Cât de infimi și neimportanți, cât de valoroși și plini de sens suntem în același timp. Cât de repede se schimbă vieți, cât de irelevante (sau nu) sunt cele mai multe dintre ceea ce numim în fiecare zi probleme și cât de ușor sau de greu uităm, bifăm pierderi și mergem mai departe.

Necunoscutul, frica și curajul, precum și alte calități sau defecte pe care le observăm la noi și la alții în mod constant sunt ca peștii din apă. Au sezoane, anotimpuri și un ecosistem în care se echilibrează constant, chiar și când intervin factori care dau complet peste cap balanța asta fragilă. Între pești omul e de multe ori factorul perturbator. Între oameni (dez)echilibrează și altceva/altcineva situația. Uneori e natural, alteori e ca și cum bate gheața din toate direcțiile chiar și atunci când barca e deja intrată în iceberg.  Iar atunci când nu e totul fair, cauți răspunsuri, și într-un moment de reflexie poate chiar accepți că nu e totul controlabil, și că de foarte multe ori viața e despre o zi la pescuit din barcă în Arctic și de trăit clipa prezentă.

Pentru că oceanul te ține și are grijă de tine… și îți amintește cine ești.

*

Toate imaginile © Rod Neill

la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic monstrul groapa de gatit peste focul analiza gropii pentru peste lopeti de gradinarit la pescuit in Arctic, masa

lumanari aprinse

cocoa-174872_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #47 (26 aprilie-1 iunie 2016)

Ghidi, ghidi, ghidi… da cine-i mic acolo și a aniversat alaltăieri pînă tîrziu, la 20:30? Da cine-i mic acolo și a ocupat, de unul singur, toboganul din parc?

Știi cît de mult îmi plac copiii. Și animalele. Cu cîteva zile înainte de Ziua Internațională a Copiilor și de Ziua Neagră a Virgulei, cum spunea cineva, exasperat de ortografia urărilor de pe Facebook, un copil scăpat puțin de sub atenția părinților a căzut din spațiul maternal în spațiul gorilei Haralambie. Bine, nu îl chema Haralambie, dar jderii români sînt cam naționaliști chiar și în plan lingvistic, așa că traduc și adaptează numele, ci Harambe, fie, pomenit numele său, pentru că, normal, a fost salvat copilul în detrimentul gorilei. Mama sa (a copilului) a devenit țintă pe net. A fost zi neagră și păroasă în media socială.

Desigur, trebuie să ai grijă de odrasle (chiar și cînd le faci cadouri) și să le pregătești să devină adulți responsabili, că tot veni vorba de ciucalată că e noul drog recreativ. Fermoarul ăsta inteligent, de exemplu, primit de mic poate fi foarte util adultului de mai tîrziu.

Intuiam eu că nu va trece mult și extremismul culinar își va găsi forme de cîrnați și va lovi, cu violență, în formele de roșii. S-a întîmplat, din păcate, în Tibilisi și nu, nu e o glumă. A curs mult ulei. Chiar nu e o glumă și nici extremism culinar, e extremism politic. Se zice că purtătorii gulerelor din neo-grătare și neo-pîrjoale ar fi cunoscuți și pentru atacuri asupra altor minorități.

Cafeaua și hipstăreala au mers întotdeauna, cum să zic, gură la gură, dar parcă totuși cînd ieși la o cafea, vrei să bei licoarea magică care-ți pune ideile în mișcare dintr-o ceașcă, iar nu din trei eprubete. Flat white-ul deconstruit (cineva îmi șoptește între urechi că există termenul acesta) e ultimul abur ce adie din sud-estul hărții, hăt din Australia.

Dragi copii, sper că ați petrecut, cu tatuaje pe față, cu baloane, coifuri, săbii și aplicații din Store, dar gata, înapoi la informare, la telefoane, tablete și la reuniunile ciripitoare din spatele blocurilor. Trebuie să vă instruiți și antrenați, pentru că noi v-am pregătit o întreagă eră post-antibiotice numai pentru voi, așa că va fi interesant, incitant și internațional. Scuze, dar îmi trebuiau trei de i, de la industria alimentară, că, în fond, ar trebui să fie un jurnal culinar, nu unul despre maimuțe, hipsteri și fermoare.

A revenit și Guerrilla,
Așa că binili a învins,
Pe curînd!

*imagine Pixabay

urzici - plante salbatice

La cules o supă cu urzici

Deși am dat rar în ultima vreme pe aici, e și din cauză că gătesc zilnic și descopăr lumea plantelor sălbatice experimentând cu ele în bucătărie, precum și trăitul pe o insulă cu 5 locuitori oameni și o pisică.

Aici e sezon de urzici jumate de an (basically cât e și ziua lungă) și de ceva vreme le tot intersectez în diverse. Azi am pescuit o pungă de după ușă și un briceag din rucsac și, în urcatul celor 230 de scări zilnice spre main house, am umplut punga cu frunze de urzici.  Citește mai mult

background-pattern-1274376_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #46 (12-18 mai 2016)

A fost odată ca niciodată, mai precis pe la începutul acestei săptămîni; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, carevasăzică în toiul campaniei electorale; de când se băteau urşii în coade pe date științifice contradictorii, dacă e bine să mănînci sau să sari peste micul dejun ori dacă e sănătos să te așezi la masă după 8 seara; de când se luau de gât lupii de la standul cu bunătăți din Bucovina cu mieii de la standul verde de se sărutau la Food Revolution Day, înfrăţindu-se la cîte-o gustare; de când se potcovea musculița de oțet la un picior cu nouăzeci şi nouă de capace de la sticlele cu vin şi s-arunca în slava cerului de bucurie ca să se apere de viespea prădătoare; de când se scria veverița cu coada pe părete, mai mincinos cine nu crede că doar primarul din Bistrița ține la discreția lorCitește mai mult