background-pattern-1274376_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #46 (12-18 mai 2016)

A fost odată ca niciodată, mai precis pe la începutul acestei săptămîni; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, carevasăzică în toiul campaniei electorale; de când se băteau urşii în coade pe date științifice contradictorii, dacă e bine să mănînci sau să sari peste micul dejun ori dacă e sănătos să te așezi la masă după 8 seara; de când se luau de gât lupii de la standul cu bunătăți din Bucovina cu mieii de la standul verde de se sărutau la Food Revolution Day, înfrăţindu-se la cîte-o gustare; de când se potcovea musculița de oțet la un picior cu nouăzeci şi nouă de capace de la sticlele cu vin şi s-arunca în slava cerului de bucurie ca să se apere de viespea prădătoare; de când se scria veverița cu coada pe părete, mai mincinos cine nu crede că doar primarul din Bistrița ține la discreția lor.

Ei, bine, de atunci și nicidecum de altcîndva, a fost odată ca niciodată o cloșcă. Și avea cloșca șapte pui, galbeni ca gutuile. Îi ducea pe unde era iarba mai bună, de străluceau bobocii în soare, că mai degrabă te uitai la cer decît la dînșii. Ș-apoi dispăreau sub cîte o claie de lemne, ori sub în șopron după vreo rîmă. Și piuaiu de dimineața pînă seara, de îți țiuiau urechile, iar a doua zi ghemotoacele se rostogoleau, iar, pe cărările grădinii, ciugulind te miri ce. Dar cînd lumina soarelui se transformă în neon, parcă ghemotoacele nu mai urmau cărările grădinii, ci stăteau pe niște benzi rulante. Și nici în grădină nu adia vîntul, ci un aer cald, ca de cuptor întredeschis, iar piuiturile nu îi mai erau toate șapte cunoscute, ci erau cu sutele, ori cu miile, iar cotețul părea era o cuvă mică de plastic. Și nici iarba nu mai era verde, crudă și proaspătă, ci un amestec amar și chimic.

Ăst timp oamenii își umpleau coșurile la magazine, aprindeau focurile și încingeau ceaunele. Și mîncau și dansau, uneori și cîte trei zile și trei nopți. Și ar mai fi dansat și azi, daca nu ar fi fost constipați în așa hal, de nu-i mai dădeau de cap. Unii nu vor nici acum să dea vina pe antibiotice și zic că despre boala asta atestă chiar papirusurile egiptene, care, nemaifiind utile în această chestiune, au devenit numai bune de transmis, în scris, pînă la noi, acele povești încrîncenate de la începuturile vremii.

Ș-am încălecat pe-o șa și m-am dus să mai pun 50 de bani în borcanul pe a cărui etichetă scrie cu pixul „Mașina veche de făcut bomboane”.

*imagine Pixabay

green-1283756_1280

Sparanghel de la A la Z

Lume, lume, am revenit în plin spargelzeit, numai sparanghel văd în stânga și-n dreapta. Dacă nu știți exact ce părere să aveți despre această plantă și nici de ce ar trebui să o mâncați mai des, sigur găsiți mai jos ceva care să vă convingă: poate vă impresionează calitățile terapeutice, poate vă intrigă fascinația pe care a provocat-o de-a lungul timpului în rândul nobilimii.

Avem o legumă roială în prim-plan, e interesant, vă promit.

Aroma sparanghelului e una, așa, de primăvară. Are gust vag de conopidă, pe care îl poți simți mai pregnant la sparanghelul verde, cel alb are o aromă mai puțin intensă.

Cum recunoști sparanghelul bun și proaspăt: trebuie să aibă vârfuri ferme și închise + o culoare uniformă pe toată lungimea (dacă are pete maronii sau capete albe, nu e fresh); dacă strângi baza tulpinii între degete, din ea trebuie să iasă sevă (așa te asiguri că sparanghelul nu e uscat), iar dacă încerci să îndoi tulpina, ar trebui să se rupă imediat (are un punct de rupere naturală între partea lemnoasă și mijloc).

Durează trei ani până când o cultură de sparanghel devine rentabilă, dar după această perioadă o poți exploata peste 15 ani. Nu are cerințe deosebite de climă, dar e pretențios când vine vorba de sol. Partea cea mai grea în ceea ce privește cultivarea sparanghelului este recoltarea manuală.

Efectele benefice ale sparanghelului asupra sănătății au fost remarcate de egipteni încă de acum 4500 de ani (you know, grupul de cercetători britanici al vremii). Sparanghelul a fost folosit mai întâi ca buruiană medicinală bună pentru calmat durerile, ca remediu anti-mahmureală și în special pentru proprietățile anti-îmbătrânire la care visau toți. Ce-i drept, conține peste 90% apă, vitamine în cantități mari, mult acid folic, destule minerale și fibre. Are acizi grași omega-3 și aproape deloc grăsimi și calorii.

Grecii mâncau sparanghelul crud când era în sezon, iar pentru iarnă îl puneau la uscat. Romanii, care l-au și cultivat pentru prima dată, mergeau chiar un pic mai departe cu conservarea și îl înghețau în Alpi ca să-l aibă pentru Sărbătoarea lui Epicur. Festinul ținea toată luna ianuarie, abunda în mâncare bună și de la masă nu prea putea să lipsească sparanghelul. Acum înțeleg: ospățul epicurian era o serbare a plăcerilor simple și naturale ale vieții, sparanghelul este un puternic afrodisiac, da, it all makes sense.

Hrana regilor, așa i se mai spune sparanghelului, iar asta nu e neapărat din cauză că e scump sau pentru că e des întâlnit în meniurile caselor princiare. Titulatura și-a căpătat-o datorită lui Ludovic al XIV-lea care a ordonat construirea unor solarii speciale unde să se cultive sparanghel tot timpul anului, iar lui să nu-I lipsească din meniu.

Madame de Pompadour era dependentă de sparanghel, se pare, și-i plăceau în special mugurii (points d’amour, as she called them), pe care îi gătea chiar ea, într-un fel anume. Asperges à la Pompadour sunt menționați în dicționarul gastronomic al lui Dumas.

Producătorul principal de sparanghel verde este China, în timp ce sparanghelul alb este un produs exclusiv european.

Rezistă până la patru zile în frigider, cu capetele învelite în șervețele umede sau într-un pahar cu apă. La congelator îl poți ține chiar și șase luni sau îl poți mura. E o legumă cam delicată așa că mai bine o consumi cât mai repede după ce ai cumpărat-o, mai ales că ai la îndemână multe feluri în care să gătești sparanghelul. Mie mi se pare că aroma naturală și-o păstrează cel mai bine gătit la cuptor.

Sezonul sparanghelului e highligthul calendarului foodie și ține de pe la final de aprilie până în iunie. În perioada asta, în Germania se organizează o grămadă de spargelfests, cu parade, încoronarea reginei sparanghelului și tot tacâmul. Plus multă bere.

Varietățile de sparanghel out there sunt alb, verde și roșu/violet. Cel alb este considerat de lux și mai sănătos, iar cel roșu foarte rar, de găsit aproape numai în regiunea Albenga din Italia, de unde este originar. Dacă îl găsiți vreodată de cumpărat, nu-l treceți cu vederea, se pare că gustul lui unic și dulceag este ceva de neratat.

Eu zic că oricare varietate de sparanghel merită căutată și încercată, iar gusturile cultivate. Și mai bine, hai să ne bazăm aproape tot timpul pe legumele de sezon, e primul pas către mâncarea bună.

Photo credits: Pixabay

pexels-photo-59524

Jurnalul navigatorului mîncău #45 (5-11 mai 2016)

Hola, mis compañeros,

Și nu vă scriu așa din întîmplare, dar conform acestui test, ale cărui intervale nu le-am putut, oricum, selecta ca în realitate, dorm ca o femeie spaniolă sau chiar mai puțin. Adică pun capul pe mușchiul meu de pădure preferat, muult după miezul nopții și mă trezesc imediat, în acorduri de lăută aragoneză. Păi cum, dacă sînt atîtea de citit și de făcut. De exemplu…
Citește mai mult

lego-1044891_1280

Jurnalul navigatorului mîncau #44 (28 aprilie-4 mai 2016)

Îmi plac poveștile care confirmă cum o forță mică poate, cu puțină năzdrăvănie, să înfrîngă una mult mai impunătoare: buturuga mică și carul mare (Carul Mare?), David și Goliat, F.C. Leicester City și, nu știu, Arsenal (anul acesta), dar, mai ales, nevăstuica și acceleratorul de particule. Ca membră a familiei, am zis să n-o certăm prea tare, în scrisoarea pe care voiam să i-o trimitem, pînă am citit articolul de pe Big Think care a clarificat cîteva informații: era vorba despre un jder și încă unul de plajă și încă unul kamikaze. Dacă în loc să stea la plajă a ales să încetineacă niște particule, noi cum îl puteam ajuta?

În fine, doamnelor și domnilor, să intre linkurile!  Citește mai mult

mancare de linte cu orez migdale si caise

Tocană cu linte și orez cu migdale, caise și tarhon

Am lipsit destul de mult din peisaj în ultima perioadă. Asta pentru că am fost într-un du-te-vino constant, inclusiv cu activități culinare care au luat destul de mult timp, dar și cu o oarecare perioadă de adaptare într-un mediu nou și diferit (de la ingrediente, la climă, oameni și natură).

Am lucrat la câteva meniuri și la câteva preparate adaptate după Heston Blumenthal și după Hugh Fearnley-Whittingstall (dacă nu știți cine sunt, căutați-i pe google, merită), am refolosit și/sau (re)gătit cu 95% din leftovers și am petrecut ore întregi zilnic într-o bucătărie plină de energii și de inspirație, astfel că nu mi-am dat seama când a trecut timpul.

Aici mâncăm suficient de organizat cu peste 50% dintre mese vegane, 30-40% vegetariene și/sau cu pește și foarte rar carne roșie din surse locale (de exemplu, elan sau balenă pentru cei care includ și carne roșie în dietă).

Sper să mă organizez mai bine de acum încolo și să share dintre noile descoperiri și cu voi, mai ales că simt că trebuie să give something back to the world.

Dar, ca să n-o lungesc prea mult acum, vin cu 2 rețete în postul de azi. Asta așa, ca o revanșă și ca să reintru în rețetarul cititorilor. Ambele sunt rețete vegane, ușor de pregătit și care merg bine împreună.

Mai ales dacă aveți prieteni prin preajmă și dacă e mai frig afară, vi le recomand împreună, să share the hearty goodies cu toată lumea. Cantitățile sunt pentru 4-6 persoane, și de nu vă e foame prea tare, oricând puteți face doar tocana sau doar garnitura de orez. Ambele sunt aromate, savuroase și destul de consistente încât să fie servite și separat, deci dacă nu aveți chef de stat în bucătărie mai mult de 45 de minute (cu tot cu timpul de pregătire al ingredientelor), alegeți una și go with it.

Dacă lucrați în același timp la 2 cratițe și sunteți bine organizați cu pregătirea tuturor ingredientelor din start, timpul efectiv de preparare pentru ambele preparate e aproximativ 30 de minute.

Tocană de linte roșie

Ingrediente

  • 2 căni de linte (am folosit linte roșie)
  • 2-3 linguri cu ulei (eu am folosit de rapiță)
  • o ceapă tocată grosier
  • 3 căței de usturoi tocați grosier
  • 3 frunze de dafin
  • 2 linguri cu semințe de chimen
  • 2 linguri cu semințe de muștar
  • 1 măr tăiat cubulețe (am folosit unul cu tot cu coajă, fără cotor)
  • 5 morcovi medii tăiați în bețe relativ egale ca dimensiune
  • sare și piper
  • apă sau stock de legume cât să acopere lintea (am folosit apă)

Metodă 

Într-o cratiță pentru supă am încins uleiul. Am adăugat ceapa și usturoiul, plus ceva sare, am pus un capac deasupa și am lăsat să se prăjească puțin (2-3 minute cât să se înmoaie ceapa fără să se ardă). A urmat chimenul și semințele de muștar și am mai prăjit 10-15 secunde, să iasă aroma din condimente. Am adăugat și bețele de morcov, am pus iar capacul și le-am lăsat și pe astea la prăjit câteva minute. A urmat lintea și apă cât să acopere tot, am pus capacul din nou și cratița înapoi pe foc.

La primul clocot, am reglat cu sare și piper, am dat focul la mic și am lăsat să scadă, gustând din când în când să-mi dau seama când e fiartă lintea. Care, btw, în varianta roșie e gata cel mai repede și nici nu necesită hidratare în prealabil. A durat cam 15 minute tot procesul, timp în care am mai și amestecat când și când cu o lingură de lemn.

Cât s-a făcut treaba asta, am prestat într-o altă cratiță și garnitura.

Orez cu migdale, caise și tarhon

Ingrediente

  • o ceapa tocată grosier
  • 3 măsuri cu orez (am folosit Jasmine, cred că în total a fost 1.5 căni de orez)
  • 2.5 – 3 căni cu apă (mai puteți regla apa și din mers, e important să nu ajungă pilaf orezul, ci să rămână separat bob cu bob și de asta am preferat să pun mai puțină apă decât în mod normal și să urmăresc îndeaproape fierberea)
  • ulei pentru prăjit (am folosit de rapiță, cât să acopere fundul cratiței în care am gătit orezul)
  • o mână de migdale tocate (aproximativ 1/2 cană)
  • o mână de caise (am folosit deshidratate) tocate
  • 2 linguri cu tarhon (sau mărar) uscat
  • o linguriță de nucșoară măcinată (am măcinat proaspăt, dacă aveți deja pudră puteți pune mai multă)
  • sare și piper proaspăt măcinat, după gust

Metodă

Într-o cratiță de dimensiuni medii am încins uleiul și am prăjit ceapa cu puțină sare. Am adăugat orezul, migdalele și caisele tocate, am pus un capac deasupra și am lăsat să se prăjească totul 2-3 minute, apoi am amestecat cu o lingură de lemn ca să nu las orezul să se lipească de fundul cratiței.

După încă 2-3 minute, am adăugat apa rece și am lăsat să clocotească o dată, după care am amestecat iar, am reglat de sare și piper și am lăsat să fiarbă orezul cât să încorporeze apa dar să rămână separat bob cu bob. Veți vedea că și migdalele tocate se umflă, și caisele absorb apă destul de repede, și orezul e gata în aproximativ 15 minute. Verificați din când în când, și amestecați cu o lingură de lemn, și în ultimele câteva minute adăugați tarhonul, nucșoara și eventual reglați la final de sare și piper.

*opțional, pentru servire: unt moale, la temperatura camerei (cât iei cu o lingură) și iaurt gras (tot o lingură), frunze verzi din grădină, sau ce vă mai dă prin cap

Pentru servire, am mers pe varianta din foto de mai jos – un polonic de tocană de linte, și o lingură cu vârf de orez, plus toppings la discreție, fiecare ce-a vrut (iaurt, verdețuri, bacon, unt).

Cam asta-i. Sau cum s-ar zice la noi pe insulă: Vær så god!

mancare de linte cu orez migdale si caise-2

pexels-photo-65764

Jurnalul navigatorului mîncau #43 (21-27 aprilie 2016)

Dacă nu ai remarcat deja, am lipsit aproape două luni! Iar dacă ai remarcat și ai alertat garda de coastă (de deal și de munte), salvamontiștii și salvamarii, vulpile de elită și san bernarzii, ei bine, felicitări și mulțumesc, am fost găsit sub o piatră, răvășit și ud leoarcă de la niște muncă și o telemea prea apoasă. Indiferent de situație, de cîteva zile sînt pe-aici și nici bine nu m-am ridicat de la masa de Passover, care s-a încheiat pe 30 aprilie, parcă, și pe care a așternut-o un prieten, că ne-am și așezat, firește, la masa de Paște (Pascha), dată de altă cunoștință, în semn de ospitalitate simetrică și culinar-orgolioasă. Dacă nu te interesează nici calendarul ebraic și nici cum au calculat preoții de la Niceea, sper că ai măcar un geam care dă spre o parte umană de afară sau te ghidezi, ca mine, după calendarul obișnuit din sistemul de operare. Deci, acum stăm la o masă de sărbătoare, închinată debutului primăverii, optimismului și speranței: așa că e plin de verzituri ca ouă, friptură de m… (nu voi mai spune cuvîntul pînă la sfîrșit, e o promisiune către o prietenă de la două dealuri mai la sud), cighir, cozonac, sarmale, și, neapărat, ceva cu maioneză. Poate ciuperci.  Citește mai mult

clatite cu lapte de cocos-2

Clătite cu lapte de cocos (plus 5 idei de toppings)

Unde pâine nu e, ne adaptăm din mers. Unde lapte nu e, căutăm alternative. Unde foame e, facem clătite cu lapte de cocos.

Dar hai să o luăm pe rând.

Pentru cele 6-8 clătite de dimensiunea clătitelor americane (flapjacks) mai subțiri am folosit următoarele:

Ingrediente

  • o cană de 250 ml (necântărită, am luat cu cana din pungă) de făină integrală de grâu
  • o cană de lapte de cocos (în cazul meu am folosit o conservă de Rapunzel, tot lichidul, plus apromixativ jumătate din cantitatea de pulpă)
  • 2 linguri ulei de cocos topit (am folosit tot Rapunzel)
  • 1 linguriță (cu vârf) de praf de copt
  • 2 linguri fulgi nucă de cocos
  • 1 ou
  • un praf de sare

Opțional, eu am folosit, în special pentru aromă, că nu-s mare fan cocos și următoarele:

  • 2 linguri de rom (yep, the booze, nu esență)
  • 10 picături esență de portocale
  • 1/2 lingură zahăr pudră

Metodă

Mai simplu nu se poate, mai rapid nu există. Senzațional, multe semne de exclamare. Și vreo 2 emoji.

Avem nevoie de 2 boluri, și de o tigaie unsă cu ulei de cocos (altul față de cel trecut la ingrediente, pe ăla îl includem în compoziție). Într-unul din boluri, amestecăm ingredientele uscate (făina, zahărul dacă-l folosiți, praful de copt, sarea). În celalalt ingredientele umede (uleiul și laptele de cocos, oul, romul și esența de portocale). Apoi turnăm compoziția lichidă peste mixul uscat și omogenizăm.

Compoziția rezultată are consistența compoziției clasice de clătite. Dacă nu, puteți adăuga puțină apă pe care să o încorporați la restul ingredientelor.

Deschideți hota la maxim și geamurile de la bucătărie larg, sau mutați-vă în curte, la un foc molcom.

În tigaia încinsă și unsă cu ulei, turnăm câte un polonic de compoziție. Eu am folosit un polonic mediu, și o tigaie mică de fontă. Se coace fiecare clătită pe o parte – veți vedea cum se coace de la margini spre mijloc, și începe să fie mobilă în tigaie, semn că poate fi întoarsă – și apoi pe cealaltă. Eu le-am întors cu o spatulă, ca să nu fac întindere de la tigaia de fontă, dar cine are nevoie de mușchi, this is a good way to build them.

Cam asta e toată șmecheria.

clatite cu lapte de cocos

Ca toppings, dacă tot ați ajuns cu cititul până aici, poftim 5 idei rapide:

  • sirop de arțar (boring, I know, de asta nu l-am trecut la numărătoare, doar l-am enumerat, să nu uităm că e totuși un clasic)
  • dulceață de smochine crude, sau de nuci, sau de cireșe amare
  • dulceață de caise + brânză moale de capră
  • pesto (sau sosuri de astea primăvăratice cu leurdă, pătrunjel, spanac, etc)
  • pico de gallo sau orice altă salsa
  • muștar (dacă ați mâncat Doamne Ferește, înțelegeți de ce e pe listă)

Happy breakfast, brunch, dinner.

Leurda

Leurda de la A la Z

Probabil că vă este invadat newsfeed-ul de leurdă. Sau ați făcut schimb de rețete cu leurdă la birou și aveți în plan o tartă cu brânză și leurdă pentru weekend. Sau poate că nu urmăriți zeci de bloggeri culinari și nici la piață n-ați ajuns să vedeți că e plină de leurdă și atunci trebuie să vă anunț că suntem în plin sezon. Iar dacă încă nu v-ați enervat că am zis de prea multe ori leurdă, vă invit să aflați o grămadă de lucruri interesante despre ea.  Citește mai mult

fish and chips, Bia Mara

Unde să mănânci în Bruxelles: Bia Mara

În lumina evenimentelor recente, o recomandare de genul ăsta poate suna ușor infatuată, dar în același timp lumea tre’ să și mănânce, așa că măcar să mănânce bine. Mai ales că Bruxelles e unul dintre orașele europene în care mâncarea poate fi și foarte scumpă și foarte proastă, dar și la prețuri decente și delicioasă.

Iar Bia Mara e unul dintre cele din urmă (e listat și în aplicația Slow Food Planet). Cu un concept creat de Barry și Simon pe străzile din Dublin în 2011, localul a ajuns foarte popular după ce s-a deschis și în Bruxelles.  Citește mai mult