lumanari aprinse

La pescuit în Arctic

Zilele trecute A trecut mai bine de o lună deja de când am fost la pescuit, pentru prima oară în ocean. Pe la 10-12 ani mergeam cu taică-miu și frate-miu la iazul în care dădeam cu undița la 3 metri de mal și prindeam bibani mari cât mâna. Culegeam râme într-un borcan cu o zi în avans, ne trezeam și făceam noaptea mămăligă, și mergeam la 4-5 dimineața la baltă cu undița în spate, plini de entuziasm și speranță.

După 20 de ani, în Arctic, pescuitul e exact la fel și foarte diferit în același timp. Culegem râme vii să prindem coal fish, pe care să-l folosim ca momeală pentru halibut (ăsta e planul actual cât încă mai e sezon de halibut). Pentru că aici peștele vine pe sezoane și de obicei nu cere mâncare specială. Ai nevoie doar de un fir cu o greutate prinsă bine, cu cârlige și ceva cauciuc colorat care să-i atragă atenția la adâncime, și suficientă răbdare să joci firul ăla în sus și-n jos până e suficient de atrăgător și se transformă în momeala perfectă.

Ecosistemul, cel puțin ăsta de la granița îndepărtată cu Groenlanda, e suficient de echilibrat încât începem să știm cum bate vântul (la modul poetic, la modul literal bate de rupe) după cum sar peștii în golful de lângă insulă, și dacă e moment bun de pescuit de pe podul plutitor sau de pe barcă.

Orice localnic de pe mainland are o barcă, iar pescuitul din barcă are ceva mistic în el. E un soi de ritual de deconectare de lume și zgomot inutil, și reconectare cu natura și cu tine însăți, cu fața în soare și o bere în mână, ascultând sunetele valurilor, a păsărilor și a vântului.

La pescuit în Arctic e liniște. Chiar și când râdem, glumim și deschidem doze de bere, e tot liniște. Vântul se transformă în spume de valuri care se preling pe pereții exteriori ai bărcii și pescăruși alunecă lin prin aer cu pui care învață să vâneze. Miroase a soare și a sare printre stânci, e un miros pe care-l simți în nări și-l savurezi în alge și care te trage spre mare din nou și din nou și din nou.

Suntem singuri cu noi și fiecare cu el, fără alte bărci, fără alți oameni, fără zgomote artificiale inutile, într-un univers suspendat în care nu există nimic altceva decât clipa prezentă pe care o construiești pe măsură ce pescuiești.

Marea te face puțin filosof. Chiar și atunci când ești pescar de o zi, sau mai ales atunci.

Primul pește pe care l-am prins aici (și singurul de altfel) a fost din barcă. Un coal fish de 1 m lungime (pe măsuratelea).

Ne-am chinuit 10-15 minute unul pe celalalt. N-am putut să-l scot singură din apă, am reușit să încurc și celelalte 2 undițe de pe barcă între ele, am rupt și o greutate, mi-au intrat și vreo 2 cm dintr-un cârlig într-un deget care e încă jumulit.

Marea te hrănește, și onest e să-i dai ceva înapoi măcar din când în când ca mulțumire.

La pescuit în Arctic cine prinde peștele alege și cum e gătit și am decis să-l coacem întreg într-o groapă, în pământ. Așa că a fost săpată pe insulă o groapă lungă de un metru jumate, poate mai mult, și adâncă de 40-50 cm, am cărat/aruncat/aranjat pietre în ea și s-a făcut foc deasupra. După ce-a ars parțial și-au rămas flăcăraiele mici și jar, am pus peștele întreg (curățat și spălat), umplut cu usturoi și felii de lămâie și împachetat în staniol, l-am acoperit cu mușchi și restul de lemne încă încinse și l-am lăsat să se coacă molcom vreo oră jumate.

A fost o cină memorabilă pentru toți.  Și cel mai bun pește pe care l-am mâncat vreodată.

*

Scriu despre ziua aia și despre asta ca o formă de amintire dar și de manifestare personală într-un abstract ciudat, în contextul unor evenimente bulversante în ultima vreme, din ceața cărora încerc să pătrund sensuri și să găsesc raționalizări. Cât de infimi și neimportanți, cât de valoroși și plini de sens suntem în același timp. Cât de repede se schimbă vieți, cât de irelevante (sau nu) sunt cele mai multe dintre ceea ce numim în fiecare zi probleme și cât de ușor sau de greu uităm, bifăm pierderi și mergem mai departe.

Necunoscutul, frica și curajul, precum și alte calități sau defecte pe care le observăm la noi și la alții în mod constant sunt ca peștii din apă. Au sezoane, anotimpuri și un ecosistem în care se echilibrează constant, chiar și când intervin factori care dau complet peste cap balanța asta fragilă. Între pești omul e de multe ori factorul perturbator. Între oameni (dez)echilibrează și altceva/altcineva situația. Uneori e natural, alteori e ca și cum bate gheața din toate direcțiile chiar și atunci când barca e deja intrată în iceberg.  Iar atunci când nu e totul fair, cauți răspunsuri, și într-un moment de reflexie poate chiar accepți că nu e totul controlabil, și că de foarte multe ori viața e despre o zi la pescuit din barcă în Arctic și de trăit clipa prezentă.

Pentru că oceanul te ține și are grijă de tine… și îți amintește cine ești.

*

Toate imaginile © Rod Neill

la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic la pescuit in Arctic monstrul groapa de gatit peste focul analiza gropii pentru peste lopeti de gradinarit la pescuit in Arctic, masa

lumanari aprinse

cocoa-174872_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #47 (26 aprilie-1 iunie 2016)

Ghidi, ghidi, ghidi… da cine-i mic acolo și a aniversat alaltăieri pînă tîrziu, la 20:30? Da cine-i mic acolo și a ocupat, de unul singur, toboganul din parc?

Știi cît de mult îmi plac copiii. Și animalele. Cu cîteva zile înainte de Ziua Internațională a Copiilor și de Ziua Neagră a Virgulei, cum spunea cineva, exasperat de ortografia urărilor de pe Facebook, un copil scăpat puțin de sub atenția părinților a căzut din spațiul maternal în spațiul gorilei Haralambie. Bine, nu îl chema Haralambie, dar jderii români sînt cam naționaliști chiar și în plan lingvistic, așa că traduc și adaptează numele, ci Harambe, fie, pomenit numele său, pentru că, normal, a fost salvat copilul în detrimentul gorilei. Mama sa (a copilului) a devenit țintă pe net. A fost zi neagră și păroasă în media socială.

Desigur, trebuie să ai grijă de odrasle (chiar și cînd le faci cadouri) și să le pregătești să devină adulți responsabili, că tot veni vorba de ciucalată că e noul drog recreativ. Fermoarul ăsta inteligent, de exemplu, primit de mic poate fi foarte util adultului de mai tîrziu.

Intuiam eu că nu va trece mult și extremismul culinar își va găsi forme de cîrnați și va lovi, cu violență, în formele de roșii. S-a întîmplat, din păcate, în Tibilisi și nu, nu e o glumă. A curs mult ulei. Chiar nu e o glumă și nici extremism culinar, e extremism politic. Se zice că purtătorii gulerelor din neo-grătare și neo-pîrjoale ar fi cunoscuți și pentru atacuri asupra altor minorități.

Cafeaua și hipstăreala au mers întotdeauna, cum să zic, gură la gură, dar parcă totuși cînd ieși la o cafea, vrei să bei licoarea magică care-ți pune ideile în mișcare dintr-o ceașcă, iar nu din trei eprubete. Flat white-ul deconstruit (cineva îmi șoptește între urechi că există termenul acesta) e ultimul abur ce adie din sud-estul hărții, hăt din Australia.

Dragi copii, sper că ați petrecut, cu tatuaje pe față, cu baloane, coifuri, săbii și aplicații din Store, dar gata, înapoi la informare, la telefoane, tablete și la reuniunile ciripitoare din spatele blocurilor. Trebuie să vă instruiți și antrenați, pentru că noi v-am pregătit o întreagă eră post-antibiotice numai pentru voi, așa că va fi interesant, incitant și internațional. Scuze, dar îmi trebuiau trei de i, de la industria alimentară, că, în fond, ar trebui să fie un jurnal culinar, nu unul despre maimuțe, hipsteri și fermoare.

A revenit și Guerrilla,
Așa că binili a învins,
Pe curînd!

*imagine Pixabay

urzici - plante salbatice

La cules o supă cu urzici

Deși am dat rar în ultima vreme pe aici, e și din cauză că gătesc zilnic și descopăr lumea plantelor sălbatice experimentând cu ele în bucătărie, precum și trăitul pe o insulă cu 5 locuitori oameni și o pisică.

Aici e sezon de urzici jumate de an (basically cât e și ziua lungă) și de ceva vreme le tot intersectez în diverse. Azi am pescuit o pungă de după ușă și un briceag din rucsac și, în urcatul celor 230 de scări zilnice spre main house, am umplut punga cu frunze de urzici.  Citește mai mult

background-pattern-1274376_1280

Jurnalul navigatorului mîncău #46 (12-18 mai 2016)

A fost odată ca niciodată, mai precis pe la începutul acestei săptămîni; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, carevasăzică în toiul campaniei electorale; de când se băteau urşii în coade pe date științifice contradictorii, dacă e bine să mănînci sau să sari peste micul dejun ori dacă e sănătos să te așezi la masă după 8 seara; de când se luau de gât lupii de la standul cu bunătăți din Bucovina cu mieii de la standul verde de se sărutau la Food Revolution Day, înfrăţindu-se la cîte-o gustare; de când se potcovea musculița de oțet la un picior cu nouăzeci şi nouă de capace de la sticlele cu vin şi s-arunca în slava cerului de bucurie ca să se apere de viespea prădătoare; de când se scria veverița cu coada pe părete, mai mincinos cine nu crede că doar primarul din Bistrița ține la discreția lorCitește mai mult

green-1283756_1280

Sparanghel de la A la Z

Lume, lume, am revenit în plin spargelzeit, numai sparanghel văd în stânga și-n dreapta. Dacă nu știți exact ce părere să aveți despre această plantă și nici de ce ar trebui să o mâncați mai des, sigur găsiți mai jos ceva care să vă convingă: poate vă impresionează calitățile terapeutice, poate vă intrigă fascinația pe care a provocat-o de-a lungul timpului în rândul nobilimii.

Avem o legumă roială în prim-plan, e interesant, vă promit.

Citește mai mult

pexels-photo-59524

Jurnalul navigatorului mîncău #45 (5-11 mai 2016)

Hola, mis compañeros,

Și nu vă scriu așa din întîmplare, dar conform acestui test, ale cărui intervale nu le-am putut, oricum, selecta ca în realitate, dorm ca o femeie spaniolă sau chiar mai puțin. Adică pun capul pe mușchiul meu de pădure preferat, muult după miezul nopții și mă trezesc imediat, în acorduri de lăută aragoneză. Păi cum, dacă sînt atîtea de citit și de făcut. De exemplu…
Citește mai mult

lego-1044891_1280

Jurnalul navigatorului mîncau #44 (28 aprilie-4 mai 2016)

Îmi plac poveștile care confirmă cum o forță mică poate, cu puțină năzdrăvănie, să înfrîngă una mult mai impunătoare: buturuga mică și carul mare (Carul Mare?), David și Goliat, F.C. Leicester City și, nu știu, Arsenal (anul acesta), dar, mai ales, nevăstuica și acceleratorul de particule. Ca membră a familiei, am zis să n-o certăm prea tare, în scrisoarea pe care voiam să i-o trimitem, pînă am citit articolul de pe Big Think care a clarificat cîteva informații: era vorba despre un jder și încă unul de plajă și încă unul kamikaze. Dacă în loc să stea la plajă a ales să încetineacă niște particule, noi cum îl puteam ajuta?

În fine, doamnelor și domnilor, să intre linkurile!  Citește mai mult

mancare de linte cu orez migdale si caise

Tocană cu linte și orez cu migdale, caise și tarhon

Am lipsit destul de mult din peisaj în ultima perioadă. Asta pentru că am fost într-un du-te-vino constant, inclusiv cu activități culinare care au luat destul de mult timp, dar și cu o oarecare perioadă de adaptare într-un mediu nou și diferit (de la ingrediente, la climă, oameni și natură).

Am lucrat la câteva meniuri și la câteva preparate adaptate după Heston Blumenthal și după Hugh Fearnley-Whittingstall (dacă nu știți cine sunt, căutați-i pe google, merită), am refolosit și/sau (re)gătit cu 95% din leftovers și am petrecut ore întregi zilnic într-o bucătărie plină de energii și de inspirație, astfel că nu mi-am dat seama când a trecut timpul.

Aici mâncăm suficient de organizat cu peste 50% dintre mese vegane, 30-40% vegetariene și/sau cu pește și foarte rar carne roșie din surse locale (de exemplu, elan sau balenă pentru cei care includ și carne roșie în dietă).

Sper să mă organizez mai bine de acum încolo și să share dintre noile descoperiri și cu voi, mai ales că simt că trebuie să give something back to the world.

Dar, ca să n-o lungesc prea mult acum, vin cu 2 rețete în postul de azi. Asta așa, ca o revanșă și ca să reintru în rețetarul cititorilor. Ambele sunt rețete vegane, ușor de pregătit și care merg bine împreună.

Mai ales dacă aveți prieteni prin preajmă și dacă e mai frig afară, vi le recomand împreună, să share the hearty goodies cu toată lumea. Cantitățile sunt pentru 4-6 persoane, și de nu vă e foame prea tare, oricând puteți face doar tocana sau doar garnitura de orez. Ambele sunt aromate, savuroase și destul de consistente încât să fie servite și separat, deci dacă nu aveți chef de stat în bucătărie mai mult de 45 de minute (cu tot cu timpul de pregătire al ingredientelor), alegeți una și go with it.

Dacă lucrați în același timp la 2 cratițe și sunteți bine organizați cu pregătirea tuturor ingredientelor din start, timpul efectiv de preparare pentru ambele preparate e aproximativ 30 de minute.

Tocană de linte roșie

Ingrediente

  • 2 căni de linte (am folosit linte roșie)
  • 2-3 linguri cu ulei (eu am folosit de rapiță)
  • o ceapă tocată grosier
  • 3 căței de usturoi tocați grosier
  • 3 frunze de dafin
  • 2 linguri cu semințe de chimen
  • 2 linguri cu semințe de muștar
  • 1 măr tăiat cubulețe (am folosit unul cu tot cu coajă, fără cotor)
  • 5 morcovi medii tăiați în bețe relativ egale ca dimensiune
  • sare și piper
  • apă sau stock de legume cât să acopere lintea (am folosit apă)

Metodă 

Într-o cratiță pentru supă am încins uleiul. Am adăugat ceapa și usturoiul, plus ceva sare, am pus un capac deasupa și am lăsat să se prăjească puțin (2-3 minute cât să se înmoaie ceapa fără să se ardă). A urmat chimenul și semințele de muștar și am mai prăjit 10-15 secunde, să iasă aroma din condimente. Am adăugat și bețele de morcov, am pus iar capacul și le-am lăsat și pe astea la prăjit câteva minute. A urmat lintea și apă cât să acopere tot, am pus capacul din nou și cratița înapoi pe foc.

La primul clocot, am reglat cu sare și piper, am dat focul la mic și am lăsat să scadă, gustând din când în când să-mi dau seama când e fiartă lintea. Care, btw, în varianta roșie e gata cel mai repede și nici nu necesită hidratare în prealabil. A durat cam 15 minute tot procesul, timp în care am mai și amestecat când și când cu o lingură de lemn.

Cât s-a făcut treaba asta, am prestat într-o altă cratiță și garnitura.

Orez cu migdale, caise și tarhon

Ingrediente

  • o ceapa tocată grosier
  • 3 măsuri cu orez (am folosit Jasmine, cred că în total a fost 1.5 căni de orez)
  • 2.5 – 3 căni cu apă (mai puteți regla apa și din mers, e important să nu ajungă pilaf orezul, ci să rămână separat bob cu bob și de asta am preferat să pun mai puțină apă decât în mod normal și să urmăresc îndeaproape fierberea)
  • ulei pentru prăjit (am folosit de rapiță, cât să acopere fundul cratiței în care am gătit orezul)
  • o mână de migdale tocate (aproximativ 1/2 cană)
  • o mână de caise (am folosit deshidratate) tocate
  • 2 linguri cu tarhon (sau mărar) uscat
  • o linguriță de nucșoară măcinată (am măcinat proaspăt, dacă aveți deja pudră puteți pune mai multă)
  • sare și piper proaspăt măcinat, după gust

Metodă

Într-o cratiță de dimensiuni medii am încins uleiul și am prăjit ceapa cu puțină sare. Am adăugat orezul, migdalele și caisele tocate, am pus un capac deasupra și am lăsat să se prăjească totul 2-3 minute, apoi am amestecat cu o lingură de lemn ca să nu las orezul să se lipească de fundul cratiței.

După încă 2-3 minute, am adăugat apa rece și am lăsat să clocotească o dată, după care am amestecat iar, am reglat de sare și piper și am lăsat să fiarbă orezul cât să încorporeze apa dar să rămână separat bob cu bob. Veți vedea că și migdalele tocate se umflă, și caisele absorb apă destul de repede, și orezul e gata în aproximativ 15 minute. Verificați din când în când, și amestecați cu o lingură de lemn, și în ultimele câteva minute adăugați tarhonul, nucșoara și eventual reglați la final de sare și piper.

*opțional, pentru servire: unt moale, la temperatura camerei (cât iei cu o lingură) și iaurt gras (tot o lingură), frunze verzi din grădină, sau ce vă mai dă prin cap

Pentru servire, am mers pe varianta din foto de mai jos – un polonic de tocană de linte, și o lingură cu vârf de orez, plus toppings la discreție, fiecare ce-a vrut (iaurt, verdețuri, bacon, unt).

Cam asta-i. Sau cum s-ar zice la noi pe insulă: Vær så god!

mancare de linte cu orez migdale si caise-2

pexels-photo-65764

Jurnalul navigatorului mîncau #43 (21-27 aprilie 2016)

Dacă nu ai remarcat deja, am lipsit aproape două luni! Iar dacă ai remarcat și ai alertat garda de coastă (de deal și de munte), salvamontiștii și salvamarii, vulpile de elită și san bernarzii, ei bine, felicitări și mulțumesc, am fost găsit sub o piatră, răvășit și ud leoarcă de la niște muncă și o telemea prea apoasă. Indiferent de situație, de cîteva zile sînt pe-aici și nici bine nu m-am ridicat de la masa de Passover, care s-a încheiat pe 30 aprilie, parcă, și pe care a așternut-o un prieten, că ne-am și așezat, firește, la masa de Paște (Pascha), dată de altă cunoștință, în semn de ospitalitate simetrică și culinar-orgolioasă. Dacă nu te interesează nici calendarul ebraic și nici cum au calculat preoții de la Niceea, sper că ai măcar un geam care dă spre o parte umană de afară sau te ghidezi, ca mine, după calendarul obișnuit din sistemul de operare. Deci, acum stăm la o masă de sărbătoare, închinată debutului primăverii, optimismului și speranței: așa că e plin de verzituri ca ouă, friptură de m… (nu voi mai spune cuvîntul pînă la sfîrșit, e o promisiune către o prietenă de la două dealuri mai la sud), cighir, cozonac, sarmale, și, neapărat, ceva cu maioneză. Poate ciuperci.  Citește mai mult