Jurnalul navigatorului mîncău #46 (12-18 mai 2016)

A fost odată ca niciodată, mai precis pe la începutul acestei săptămîni; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, carevasăzică în toiul campaniei electorale; de când se băteau urşii în coade pe date științifice contradictorii, dacă e bine să mănînci sau să sari peste micul dejun ori dacă e sănătos să te așezi la masă după 8 seara; de când se luau de gât lupii de la standul cu bunătăți din Bucovina cu mieii de la standul verde de se sărutau la Food Revolution Day, înfrăţindu-se la cîte-o gustare; de când se potcovea musculița de oțet la un picior cu nouăzeci şi nouă de capace de la sticlele cu vin şi s-arunca în slava cerului de bucurie ca să se apere de viespea prădătoare; de când se scria veverița cu coada pe părete, mai mincinos cine nu crede că doar primarul din Bistrița ține la discreția lor. 

Ei, bine, de atunci și nicidecum de altcîndva, a fost odată ca niciodată o cloșcă. Și avea cloșca șapte pui, galbeni ca gutuile. Îi ducea pe unde era iarba mai bună, de străluceau bobocii în soare, că mai degrabă te uitai la cer decît la dînșii. Ș-apoi dispăreau sub cîte o claie de lemne, ori sub în șopron după vreo rîmă. Și piuaiu de dimineața pînă seara, de îți țiuiau urechile, iar a doua zi ghemotoacele se rostogoleau, iar, pe cărările grădinii, ciugulind te miri ce. Dar cînd lumina soarelui se transformă în neon, parcă ghemotoacele nu mai urmau cărările grădinii, ci stăteau pe niște benzi rulante. Și nici în grădină nu adia vîntul, ci un aer cald, ca de cuptor întredeschis, iar piuiturile nu îi mai erau toate șapte cunoscute, ci erau cu sutele, ori cu miile, iar cotețul părea era o cuvă mică de plastic. Și nici iarba nu mai era verde, crudă și proaspătă, ci un amestec amar și chimic.

Ăst timp oamenii își umpleau coșurile la magazine, aprindeau focurile și încingeau ceaunele. Și mîncau și dansau, uneori și cîte trei zile și trei nopți. Și ar mai fi dansat și azi, daca nu ar fi fost constipați în așa hal, de nu-i mai dădeau de cap. Unii nu vor nici acum să dea vina pe antibiotice și zic că despre boala asta atestă chiar papirusurile egiptene, care, nemaifiind utile în această chestiune, au devenit numai bune de transmis, în scris, pînă la noi, acele povești încrîncenate de la începuturile vremii.

Ș-am încălecat pe-o șa și m-am dus să mai pun 50 de bani în borcanul pe a cărui etichetă scrie cu pixul „Mașina veche de făcut bomboane”.

*imagine Pixabay