Jurnalul navigatorului mîncău #34 (26 noiembrie-3 decembrie 2015)

Salutări în dreapta și în stînga, norocul m-a lovit în plin (sper).

Bucătăria e a mea! Cît văd cu ochii numai bucătărie de explorat. Măsurile de precauție care să mă țină departe de centrul nervos adelician au eșuat. Relatez de la fața locului. Echipa a plecat la Food Bloggers Conference, de unde sper să se întoarcă nu numai cu ceva bucate (pe care le aștept ca și cînd / numai producție în masă ar fi pe pămînt), ci și cu vreo două povești interesante. În caz de pericol, pot să arunc o privire pe pagina evenimentului, au promis transmisie live. Așa că dacă tot nu e nimeni pe-aici care să mă alunge, am tot timpul din lume, ca înainte să îmi bag nasul și coada peste tot, să-ți spun ce-am mai citit în pînzele informaționale.

Sărbătorile vin, sărbătorile vin. Și, dacă ești norocos și mai ai rude, prieteni, loc de parcare din copilărie sau la casa părintească (hai, fie, sau apartament), ai să auzi refrene și cu platouașele vin, platouașele vin. Și uite așa apare una dintre situațiile acelea tîmpite, cînd îți dai seama că oricîtă școală ai făcut, oricîte tricouri vegane cu scris ți-ai cumpărat, oricît de mare ți-e barba ori sobrietatea și cu carouașe cămășile, creierul nu mai ascultă de semnalele pe care le primește de la corp cu: „oprește-te din mîncat acum, nătărău pofticios, că ai să te simți mizerabil pe urmă!”. Majoritatea senzațiilor de disconfort după o masă bogată apar destul de repede iar, masa, ca loc de socializare, ai vrea-o schimbată, pe loc, într-un pat de legănat durerile. Însă nici o rugăciune nu mai ajută. Despre instincte și senzații post-prandiale, în Washington Post. Sărbătorile vin.

Andrew Corsello s-a săturat să fie chemat la plajă și să arate ca o balenă eșuată, după ce-a fost urmărită de harponieri prin tot Pacificul. Și și-a propus, că tot a fost ziua lui, să slăbească, să facă mușchi, să se epileze, să se dea cu ulei, ce mai tura-vura, zice el, să devină, în trei luni, un autobuz cu bilete pentru femei. Povestea merită citită. De deznodămînt nu mai zic nimic.

Numai un pic, am văzut niște strachini foarte ciudate pe-aici. O secundă… Mda, goale. Și, uite, și niște linguri curioase, peste care s-a cam pus praful.

O idee excelentă pentru dictatorul din mine: îmi aleg o poză de-a mea în care strălucesc și-alta nu, o urc pe site-ul lor, ei îmi trimit forma pentru aluat pe care au scos-o la super-imprimanta 3D și totul e aranjat. Nu-mi rămîne decît să zic: „Bine ați venit la ziua mea. Știu că mă apreciați, bla bla bla, poftim o tavă de fursescuri și biscuiți cu fața mea” și să privesc moacele invitaților, care de-acum sînt în inferioritate numerică.

N-a rămas nici măcar puțină bere, de la articolul de lunea-asta-fără-carne-dar-cu-bere. Ar fi mers una și ar fi fost și un semn că inteligența mea este peste medie. La celelalte semne nu stau grozav: nu am luat lecții de muzică (decît parțial), sînt jderul cel mare și cel mai slab(ă) (încerc, încerc, încerc) dintre puii de jder, dar nu am pisică (jder cu pisică, ce-ar zice lumea?!), nu sînt înalt(ă) și nici stîngaci(e), decît la picior, etc. Cu cît sînt mai mulți de da (slavă călugărilor din vechime pentru bere), cu atît crește și iq-ul, așa că băutura ar fi salvat situația, din nou.

Mi-am adus aminte cînd am mîncat sushi pentru prima dată și mi-a plăcut mult. Un infografic de bun-venit, itamae! (bucătarul care stă în fața mesei de tăiat și trebuie să aibă o groază de talente).

Robert Llewellyn și Teri Dunn Chace au tipărit o carte, cred că, mai degrabă, un album, plin de fotografii cu diferite semințe ale și mai diverselor plante.

Și… tam tam tam! Pozele și mai și! Tal Spiegel de la Desserted in Paris a pus, pe contul lui de Instagram, bunătățile patiseriei pariziene. Spor la salivat!

Că și eu la fel. Bucătăria asta goală e ca pixul fără mină. Sau ca mouse-ul wireless fără baterie.

Așa că ia să le pun eu în buzunar,
Pînă data viitoare!

*imagine de aici 

Leave a Reply