Jurnalul navigatorului mîncău – 7 povești culinare apărute în 2016

Bună, dragă cetitorule de delicatese clicăibile, în acest brîu de Ningău, două mii șaisprezece.

S-a făcut iarnă de la ultimul jurnal? Îhî.
Au fost alegeri în State? Au fost.
La noi au fost? Au fost și la noi…
Mai avem echipă? Mai avem valoare? O-ho! Ole-ole! (+ tradiționalul Ho, ho, ho!)
Avem temă nouă și modernă? Eee, avem și dintr-asta, așa că numai bine m-am gîndit: ce-ar fi să răsfoiesc eu iar puțin adeliciile în noul format, să flutur din coadă și să dau clicuri artistice de stînga și de dreapta, să fac piruete din scroll-uri și selecții pe pagină, la rezoluții diferite. Însă m-am întrebat cum ar fi util acest lucru pentru tine. Și m-am întrebat și m-am întrebat și mi-am dat seama că sîntem la sfîrșit de an și că, după o pauză așa de mare, cred că ar merge foarte bine un episod retrospectiv, cu cele mai tari linkuri curioase care au apărut pe parcursul lui 2016. Așa că înainte să ne împuiem capul cu noutățile pe care le va aduce anul nou, haide să vedem ce nume de oameni și locuri au fost hot, sweet & spicy (și sonore) în jurnalele din anul care se încheie.

Falafel din două Beiruturi

Dacă ne reamintim, un pic, de prăvăliile lui Take, Ianke și Cadîr și permanentele lor înțepături pe teme religioase, familiale sau sociale, ne dăm seama că dincolo de aceste tachinări cotidiene dintre turc și român, dintre amîndoi și evreu și tot așa, negustorii erau prieteni buni (parcă deveniseră chiar rude prin alianță, pînă la urmă). Într-un material de pe Roads and Kingdoms, citim, însă, cu regret, o poveste mul mai tristă care se petrece în Beirutul libanez: doi frați, două magazine cu falafel, fiecare pe-o parte și pe alta a Liniei Verzi ce separă zona creștină de zona musulmană. Despărțirea radicală dintre frați ține de zeci de ani. Ce putea deveni un mare restaurant cu specific local, a fost separat de religie și de alte conflicte meschine.

– Cum se numește o pană de curent în Albertville?
– Ohm-lette du fromage.

Gluma asta merge și la anul, mai ales dacă îți propui să treci prin Albertville, un oraș situat în sudul Franței, la granița cu Italia. Ouais!, cînd zici francez, zici brînză (și vin, dar mai ales brînză). Locuitorii din Albertville prețuiesc brînza mai mult decît conaționalii lor, în general, care o venerează, așa, dar prețuiesc extrem de mult brînza Beaufort, sortimentul lor specific, mai mult decît ar face-o orice gurmand. O prețuiesc pentru că este o sursă de energie. În Albertville funcționează una dintre puținele centrale electrice pe bază de brînză.

Barry Graham și copilăria sa lipsită de mîncare

Probabil că apetitul și încrederea într-o masă bună ne cresc odată cu AMR-ul pînă la Crăciun: mîncarea, totuși, e un dar prețios. Răsuflă ușurat: scriitorul scoțian Barry Graham recunoaște franc (sau celtic, mă rog) că el a fost și este mereu cu gîndul la mîncare. Ce-i drept, cînd era mic, a trăit într-un cartier în care apa caldă era un basm, iar de mîncat se găsea numai dacă furai. Iar gîndurile lui se concretizează mereu în fapte de mîncare. Cîți dintre noi nu am trăit așa în copilărie, cu creveți din Vietnam rumeniți, pe-o parte și pe alta, în rația de ulei luată pe cartelă.

Mătușica Jemima și istoria chefilor afro-americani

Toni Tipton-Martin a aflat, în 2016, povestea Jemimei, mătușica supraponderală care servește clătite calde și alte bunătăți în reprezentările grafice care au împînzit panourile publicitare, ziarele și cutiile pentru ambalaj ale Americii gastronomice, multe decenii la rînd. Tipton-Martin, care s-a ocupat de secțiunea culinară a ziarului Los Angeles Times la sfîrșitul anilor ‘80, a ajuns să vorbească despre un „cod Jemima”, atunci cînd dădea mereu peste reprezentări rasiste, stereotipe, ale femeilor afro-americane de vîrstă medie, lipsite de sex-appeal și îmbrăcate în capot, a căror unică (și sigură!) fericire pe lume era să obțină postul de servitor în bucătărie, ca ajutor pentru mămicile cu pielea albă.

Însă jurnalistul a mers mai departe și a transformat articolul din CollectorsWeekly într-o carte pe care a scris-o după ce a căutat și poveștile reale ale bucătarilor și chef-ilor afro-americani din istoria Statelor Unite de după Războiul Civil.

Educație de colectare cu Tristram Stuart

Dacă și în 2016 am cumpărat din piață sau de la aprozar cele mai frumoase legume, trebuie să știm că sîntem la concurență serioasă cu lanțurile de supermarket-uri care cumpără doar legume cu o geometrie perfectă, cu culoare în coajă și folie lucioasă pe cap. În acest timp, surorile lor cu nas mare, cu coaja groasă și pătată, cu rădăcinile strîmbe, frunzele șifonate și codițele îndoite sînt aruncate la coș sau în blidele pentru animalele din curte, deși cam o treime din populația planetei moare de foame sau nu se hrănește corespunzător și ar putea mînca nu bine, ci foarte bine gătind minunățiile astea. Tristram Stuart conduce kilometri buni în unele zile ca să strîngă de la fermierii locali legumele pe care aceștia nu le pun la vînzare din rațiuni cosmetice, pentru că are de pregătit feluri de mîncare pentru 50 de persoane. Apoi pornește iar motoarele spre noi piețe, brutării și pescării, să culeagă ce mai aruncă vînzătorii, pentru că ăsta este spiritul cu care lucrează organizația pe care o conduce, în drumul ei spre stoparea. Ce oameni i se alătură și care sînt metodele lor, în excelentul articol de pe Nat Geo.

Mirosul domnului Tadasuke

Tot din Now I Know – That’s half the battle – unul dintre newsletter-ele mele preferate, cel mai parfumat articol în acest an mi s-a părut cel din care am aflat că samuraiul, odinioară, era de fapt un funcționar al imperiului și că unii dintre cei mai buni funcționari promovau în funcții administrative mai înalte. Un astfel de funcționar, ajuns judecător, a decis, pentru prima dată, că mirosul de ceva este proprietatea celui care îl produce. Eu am niște vizuine în jurul meu și le-aș spune locatarilor să-și țină proprietățile astea (miros, sunet) la ei acasă, dar dacă ajung pe mîna unui domn dintr-ăsta, ca Tadasuke?

Tartine la Chad Robertson acasă

Chad Robertson a povestit într-un filmuleț foarte frumos cum a păstrat aproape intactă brutăria Tartine pe care a moștenit-o împreună cu soția sa și care funcționează și astăzi, 720p sau 1080p, într-un district dubios, pe vremuri, Mission District, San Francisco.

***

Alegerile îmi aparțin, așa că, dacă nu ești de acord cu ele și ai alte sugestii, poți să lași bilețele neadresate sub placa de lemn din bucătăria Adelei, cînd nu te observă; lîngă piciorul din dreapta jos de sub masă, este un spațiu ros; strecoară-le acolo, iar eu promit să le iau prima dată cînd reușesc să intru acolo din nou. Clandestin, pentru că, deși tema s-a schimbat, regulile nu. Eh, dar despre astea în episoadele de la anu’.

Să fii cu minte și după ce pleacă renii,
Crăciun liniștit!

*imagine Pixabay

Leave a Reply