Jurnalul navigatorului mîncău #55 (2-8 martie 2017)

8 martie! Cu răsunet: la mulți ani domnițe, la mulți ani conițe! Sărbătoriți cum se cuvine și nu încetați să luptați pentru drepturile voastre și, de fapt, pentru drepturile tuturor: nu stăm prea bine la capitolele astea, cu drepturile, cu respectul… Și acum, îi dau cuvîntul Secretarului General al Națiunilor Unite, domnul António Guterres.

– Mulțumesc pentru introducere, dragă Bass. Mesajul meu, în limba engleză, este următorul:

On International Women’s Day, let us all pledge to do everything we can to overcome entrenched prejudice, support engagement and activism, and promote gender equality and women’s empowerment.

– Dacă mă mai lași, un pic, nemaipomenitule domn Jderovski, vreau doar să anunț tema manifestării din acest an: Women in the Changing World of Work: Planet 50-50 by 2030.”

– António, 8 martie este o zi la fel de importantă și pentru mine: este ziua în care, pe lîngă ideile-mi bine măsurate, mă cîntăresc pe mine însumi, ca să văd cu cîtă blană și slănină am ieșit din iarnă. O activitate pentru care am făcut o manie, pe măsură ce au trecut lunile. De 1 martie m-am cîntărit de 3 ori pe zi, a doua zi după Anul Nou de doar 4 ori, de Crăciun la fel și tot așa, de ceva vreme. Să vedem ce-o mai fi de Paște.

Obsesie pentru cîntare au avut, de-a lungul timpului, și (alți) mari savanți, care au vrut să afle, cu precizie, cît cîntărește lumea. Nu lumea, adică orice Michael sau Jean de rînd, ci planeta. John Mitchell, considerat unul din cei mai mari savanți trăitori pe Terra, a lucrat, pînă la sfîrșitul vieții, în 1793, la un soi de cîntar proiectat să măsoare densitatea uriașei bile cu care ne rostogolim prin spațiu. După moartea sa, Henry Cavendish, care, în cariera sa științifică a intrat cu nasul într-un gaz și și-a zis „Măi, ăsta n-o fi hidrogen și n-oi fi eu cel care îl descoperă?”, și-a folosit caracterul nevrotic, pasiunea pentru șiință și banii de care nu ducea lipsă, ca să îmbunătățească mecanismul colegului său. Rezultatul a fost, în cele din urmă: Terra – categoria grea (sper să scriu corect numărul) – 6,000,000,000, 000,000,000,000,000 kilograme. În cuvinte, nu știu să-l scriu, regrete eterne. Citește pe Nautilus dacă s-a mai îngrășat Pămîntul între timp sau dacă a mai slăbit.

Oroare de cîntar trebuie să fi avut de-a lungul vieții sale și Paul Mason, probabil cel mai greu om din lume, cu cele 450 de kilograme ale sale. Povestea lui Paul este una pe măsură de grea.

Messy publică o parte a proiectului fotografic al neozeelandezului Henry Hargreaves, care a fotografiat ultimul prînz cerut de condamnații la moarte din America, pentru că în Noua Zeelandă nu există, desigur, pedeapsa capitală. Researching this topic strangely personalized these people for me, și, într-adevăr, fotografiile au un efect tulburător.

Chiar dacă 8 martie este o zi foarte importantă, nu trebuie să uităm că în State, cu o zi înainte, lumea sărbătorește Clătita Națională. De parcă nu e ziua clătitei în fiecare zi. Dar am aflat că în orașul Olney din Anglia a avut loc, și acum nu știu cum să formulez, prima cursă feminină cu clătite, e bun așa?, care din anii ‘50 a devenit, la rîndul său, fenomen internațional.

Se instalează încet-încet primăvară. Cîntă păsăroii. Miaună motanii. S-a topit zăpada și au rămas mormane de gunoaie colorate. Copii au început să iasă din casă și să-și petreacă mai mult timp în parcurile special amenajate pentru activități în aer liber. Frumos. În plus, la toate chioșcurile din cartiere scot capetele din găleți zambile, frezii și alte flori ale căror nume nu le cunosc. Și unde sînt flori, sînt albine. Iar unde sînt albine (adevărate forțe ale naturii), poate ieși de-o poveste frumoasă despre miere și seninătate.

De ce am vorbit, cu precădere, despre bărbați / masculi în preajma Zilei Femeii? Bună întrebare! De meditat.
Pe data viitoare,

*imagine Pexel

Leave a Reply