Ferma de sub Penteleu. Hrană curată.

Recunosc. Am o slăbiciune pentru munte. Și când am citit despre “Ferma de sub Penteleu“, aflată chiar în coasta muntelui, am devenit instant curioasă.

Și despre loc și despre cum se poate măsura hrana curată într-un context global alimentar cel puțin confuz, în care bio, organic și natural își tot pierd din sens în zonele urbane și devin monede scumpe de schimb, uneori fără susținere reală?

Drumul

E adevărat, însă, că aceeași hrana curată nu e greu de închipuit în peisaj de pădure, în vâltori de ape, în aer de munte. Doar că județul Buzău, spre completa mea ignoranță și în ciuda faptului că e în Muntenia, îmi inspiră doar cârnați de Pleșcoi și un drum de șes, drept, cu 4 benzi, care face conexiunea cu București și sudul țării.

Hai și niște vulcani noroioși, pe care îi vizităm pe repede-nainte în ultimele 10 minute de lumină, în drumul spre satul Varlaam unde e ferma, drum județean-scurtătură pe care ne încăpățânăm să mergem, deși pe GPS-ul telefonului nu apare în nici o variantă de traseu propus.

Imagini via Anca Bucuci

Zona arată pe satelit goală și lipsită de suflet, cu câteva nume de sate și porțiuni mari verzi și cafenii, unde cândva a fost pădure, din care au rămas copaci răsfirați și trunchiuri tăiate, împrăștiate incert. Din mașină, pe întuneric, peisajul e apocaliptic, sinistru și fascinant în același timp: drumul ăsta (DJ203K) e, în mare parte, un uptrail off-road de noroi și zăpadă înghețată, fără semnal la telefon, fără case, fără garduri, cu un cer ticsit de stele. Întunericul e tăiat doar de lumina farurilor, și, din când în când, copacii răsfrânți în reflexii par zombificați și stânjeniți de distrugerea din jur.

Înaintăm. Încet. Pe același drum desfundat, prin beznă, pe urmele și dâmburile formate de TAF-uri la cules de copaci. România 2017. Mai sunt 23 km. Plus/minus câțiva că GPS-ul nu mai merge deloc, iar ultima oară când s-a conectat a făcut rerouting pe un traseu care presupunea să ne întoarcem și să mai conducem 2 ore jumate, în jurul muntelui, până la destinație.

Înaintăm. Încet. Cu râșcâieli metalice și gânduri neverbalizate că mașina rezistă. Noroc că are scut nou, schimbat proaspăt în aceeași dimineață. Ne oprim. O altă mașină blochează parțial drumul. Aflăm că și-a pierdut toba și șoferul o caută cu lumina de la stopuri. În spatele lor, într-un copac chel se reflectă o doză metalică, despre care am crezut cu toții că e o frontală (ce ți-e și cu munțomanii ăștia, văd lumină și-n cea mai neagră mizerie!).

Parcă înviat după întâlnirea cu noi, șoferul mașinii fără tobă decide să plece și dispare în întuneric. Pornim și noi. Tot înainte. Încet.

Ajungem într-un sat. Cu un magazin mixt deschis. Doamna de la magazin zice că mai sunt vreo 10-11 km până în Varlaam și drumul e prost tare. Apoi iese din magazin, vede mașina cu care suntem și muțește. Nu-i văd ochii, dar o simt că se uită la noi ca la circ.

Înaintăm. Nu poate fi mai rău decât prin ce-am trecut deja. Sau?!

Înaintăm. Din serpentină în serpentină. Dacă am merge mai încet, am sta pe loc. Mașina huruie, scrâșnește și înaintează. Mai trec 15 minute. Mai facem 1 km. Mai urcăm, mai derapăm, ne mai opintim și urcăm iar. Dăm și peste un TAF, parcat strategic la altitudine, într-o zonă plană și deschisă, cu copaci tăiați, dezorganizați pe marginile drumului.

Înaintăm. Se poate respira gândul colectiv: să nu rămânem blocați acum, fără semnal, în restul ăsta de pădure. Umblă vorba că-s mulți urși în zona asta. Puzderia de stele strălucește din ce în ce mai aproape. Drumul e din ce în ce mai distrus. Pe măsură ce mai chinuim câte un kilometru, zăpada e înlocuită de frunze ruginii, iar peisajul se schimbă din alpin în mocirlos. Brazii se transformă în mesteceni.

Cu un ultim avânt, ajungem la un drum comunal.

Asfalt, înainte de seara asta nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge să te-apreciez atât de mult. Înaintăm câteva sute de metri și oprim că mașina Bagheera tușește. În spatele ei un fir lung de motorină dispare în întuneric. Bine că avem semnal. Punem triunghiul reflectorizant, căutăm soluții de oprit hemoragia diesel, și sunăm la fermă să vină după noi.

Am făcut 60 km în aproape 4 ore. Pe traseul de mai jos, configurabil manual (prin tras de opțiuni și drumuri) doar pe laptop.

DJ203K

*Dacă nu vreți hardcore abenteuer, nu faceți ca noi, luați traseul normal dat pe GPS și mergeți pe drumul clasic, care e practicabil, asfaltat și decent.

Ferma de sub Penteleu

Cum am ajuns târziu, nu am văzut prea multe. Drumul de la recepția-parcare (cu ieșire în strada principală) până la fermă a trecut, ca într-o poveste inițiatică, pe un pod mișcător, peste un râu agitat, prin curtea unei case cu ferestre luminate, pe o cărare ghidată de luminițe ca niște licurici, printr-o grădină ușor în pantă, pe lângă o clădire lungă, până la Cârciumă. 

Taman februarie mi-am ales și eu să nu beau nici un fel de licoare bahică, dar supa cu tăiței de casă mi-a dat suficientă energie cât să procesez că nu e semnal la telefon, nici internet, să desfac rucsacul, să fac duș și să îmbrac pijamalele. Am și citit 33 de pagini dintr-un Graham Greene din care nu mai țin minte nimic pentru că am picat lemn la somn în camera foarte caldă din suita 1.

Nici a doua zi nu am bătut cărările fermei, pentru că am decis, în ciuda previziunilor de vreme proastă, să facem cât putem din traseul până pe vârf de Penteleu și ne-am întins pe munte până seara.

În schimb, am mâncat tot din oferta de la fermă la cină.

Am interacționat și cu oamenii și le-am ascultat poveștile.

NOI SUNTEM VALI ȘI ALEX, AVEM DOI BĂIEȚEI ȘI AM CONSTRUIT ACEST LOC PENTRU FAMILIA NOASTRĂ ÎN URMĂ CU CÂȚIVA ANI. ABIA ÎN 2015 AM DESCHIS FERMA ȘI PENTRU OASPEȚI DIN DORINȚA DE A ÎMPĂRTĂȘI ȘI CU CEILALȚI EXPERIENȚA NOASTRĂ ȘI VALORILE TRAIULUI NATURAL LA MUNTE.

Ferma este situată la poalele Penteleului, la oarecare distanță de drumul principal pe unde circulă mașini. Are 2 poduri de acces la picior peste apă și depinde oarecum și de grațiile vremii și ale terenului, deși dispune de toate utilitățile necesare omului modern (de la apă caldă la încălzire prin pardoseala de lemn), câteva elemente integrate deștept în mediul ambiental (chiuvetele din lemn care par vane de frământat reciclate, căruța transformată în masă comună la Birt), plus ceva pretty little things pentru mofturoși (pickup cu zeci de viniluri la alegere tot în birt, unde e și zonă de fumat). Și ceva moșteniri de familie, și/sau piese rustice unice de decor, cu rol funcțional în mare parte, care dau o amprentă personală și unică locului.

Populată cu multe animale – capre, iezi, vaci, măgar, curcani, găini, iepuri, rațe – care umblă libere în mare parte, ferma e organizată simplu, funcțional și ordonat, ca un ansamblu extins de vacanță activă, în care se muncește zi-lumină și se produc de-ale gurii, în serie limitată, în funcție de sezon, de nevoi și de resurse.

Abia duminică dimineața am făcut o tură completă și la animale și în zona de preparare a lactatelor și brânzeturilor. E un trai liniștit, dar activ, în liniște de munte și rouă de dimineață. La fermă nu stă nimeni degeaba, fiecare-și știe rostul și responsabilitățile și când ești oaspete ai parte doar de rezultatele finale: de mâncare gustoasă, de ingrediente proaspete, într-un model concret și funcțional de farm-to-table.

Hrana curată

Ferma de sub Penteleu e o investiție personală, încă în dezvoltare. Suplinește necesitățile proprietarilor, plus, parțial, ale oaspeților care sunt acceptați în perimetru din 2015. Ce nu se produce aici, e adus din sat, sau preparat după recomandări din zonă, fie că e o prăjitură coaptă, un cozonac frământat după rețeta veche, un ficat de casă, ceva icre, griș cu lapte sau mâncare de urzici culese din pădure și păstrate peste iarnă. 

Dulcețurile și compoturile sunt un mod practic prin care fructele culese în sezon pot fi păstrate peste iarnă. Plante uscate din flora spontantă sunt transformate în ceaiuri, alte plante sălbatice comestibile sunt congelate, în funcție de nevoi.

Brânzeturile de capră și vacă sunt, conform lui Alex, proprietarul care muncește cot la cot cu ceilalți, în continuă experimentare, și pregătite în zona de procesare de la fermă. Am și gustat câteva proaspete – din ce s-a făcut de pe o zi pe alta în weekendul cât am stat acolo, plus una maturată, crumbly și puțin sărată, potrivită pentru scofala de zilele trecute.

Smântâna de la fermă ar trebui să fie staple. Are undeva la 40% grăsime, arată ca frișca deja bătută pentru bezea, e puțin dulce, și-ți vine să nu te mai oprești din lincărit la ea. Untul e gras, alb și proaspăt. Ouăle când sunt, câte sunt – poate fierte sau integrate în copturi. Totul se pregătește în cantități limitate, în funcție de animale, de vreme, de sezon, de puteri și resurse.

Când nu ai nici semnal de-un live pe facebook, și singura modalitate să suni undeva e de la un telefon prin satelit pe care oamenii ți-l pun la dispoziție pentru urgențe, altfel arată cerul, altfel miroase aerul, altfel are gust mâncarea. Truda și tihna își recapătă sensul, iar ideea de hrană curată devine combustibilul de zi cu zi.

Ne-am luat la revedere cu greu și cu dorințe mari să ne întoarcem la cules de ciuperci și la făcut dulcețuri, într-un loc în care, dacă deschidem suficient ochii și mintea, și dacă avem suficientă răbdare, ne (re)găsim și ne (re)conectăm. La munte, la elemente, la natură, la noi.

Până data viitoare, luați cu imagini.

Ferma o găsiți aici http://fermapenteleu.ro/ iar pe oamenii ei la: contact@fermapenteleu.ro sau la 0040756 018 250.

 

2 Comments

  1. Narcisa

    Mulțumim mult pentru impresiile atât de frumos scrise. Vă așteptăm cu drag să vă întoarceți la Fermă dar neapărat pe drumul ăla bun și scurt!

Leave a Reply