Jurnalul navigatorului mîncău #53 (2-8 februarie 2017)

Huooo!

A, hello! Păi da, cuvintele săptămînii: mobilizare și lipsă de mîncare! În ultima săptămînă am bătut orașul în lung și-n lat după ceva de mîncat și nimica-nimicuța. Cămările și frigiderele sînt goale, nu s-a mai gătit de zile bune. Peste vasele de spălat, părăsite de oameni în chiuvete de mai bine de o săptămînă, s-a lăsat praful.

Legumele au împietrit prin frigidere, iaurturile au mai multe straturi de pojghiță decît o ceapă degerată. Dacă reușești să tai o pîine cu fierăstrăul, dai de mucegai cum n-a văzut nu doar Arghezi, dar nici Baudelaire; și Baudelaire a văzut multe la viața lui. Bananele s-au înnegrit, de ți le bagi noaptea în ochi, iar cu portocalele poți juca bowling. Ardeii capia arată de parcă au fost puși la presat în clasoare acum un secol, pe hîrtia de copt poți desena hărți și le poți vinde la anticariate ca pe unelte de explorare ale primilor navigatori spanioli: toată lumea e la proteste! Și nu ai ce mînca, pentru că lumea, cînd vine acasă, cu punga goală, se apucă de citit articole și paragrafe de legi, de numărat ordonanțe de guvern și decizii ale Curții Constituționale.

Pe mine nu m-a luat nimeni la proteste, pentru că e interzis prin lege ca un animal salbatic să fie chinuit în vreo formă, cucuveaua ei de treabă, și-atunci, normal, cîinii au fost vedetele serilor. Am staaat și-am stat, singur și flămînd, pentru că toată lumea închiria cîini și pisicuțe. Barem de mă închiria și pe mine cineva, chiar și pe furiș, mîncam și eu în oraș. Dar măcar am rîs de ei: un labrador gras se așeza puțin să-și tragă sufletul la fiecare rădăcină de copac, dădea ochii peste cap după ce vedea cît e de departe următoarea rădăcină și-și ridica fundul greu mai departe, un buldog avea spume la gură de la atîtea marșuri, de parcă ieșise din baie în timp ce se bărbierea. Un șoricar se lungise mai mult decît șirul protestatarilor. O pisică dormea pe ea, de fapt dormea pe un om, da, da, am văzut că nu o interesa nimic. Dar au fost faini și-s mîndru de ei, mai ales de drăguțul ăla căruia îi venea să urle și de-abia se abținea.

În rest, așa, îmbinări de știri culinare, culturale, economice, pe feliile Adelicii, am găsit greu cu stomacul gol.

Important este că în timp ce Ministrul Agriculturii din România are o preocupare factorială de tundere a oilor cu scopul nobil de a înveli oamenii săraci cu plăpumi, Anthony Bourdain călătorește în cele mai exotice locuri, încearcă o sumedenie de feluri de mîncare și face tot ce-i trece (bun) prin cap. Bun și pentru el și pentru locurile pe care le vizitează. De la showman, mai întîi cu emisiunea „A Cook’s Tour” de pe The Food Network, apoi cu „No reservations”, de pe CNN, Bourdain a ajuns un adevărat diplomat culinar. Cînd mai pleci / Ia-mă și pe mine!

Vine Sfîntul Valentin, iar în America deja se fac formele de inimioare, săgeți și cupidoni în care se va prelinge ciocolată proaspătă. Dacă te interesează mai multe despre deliciul asta, de la umezeala din pădurile în care cresc arbuștii, pînă la proprietățile medicale, într-un episod nou de pe Gastropod se găsesc o groază de referințe.

Chiar dacă uneori mai uităm sau, din grabă, facem erori pe care nu le mai corectăm, cu toții sîntem de acord (sper) că limba nu ne aparține și trebuie să o folosim cum se cuvine. The Lucky Peach ne trage de mînecă și ne arată de ce e importat să o folosim corect și atunci cînd vorbim despre mîncare. Pe jumătate corect, pe jumătate politically correct.

Și fotografiile de final. Să fie de pe Messy Nessy sau de pe Colossal? Nessy, Colossal, Nessy, Colossal… Hai că pun fotografiile lui Nessy, că nu a mai trecut de mult timp pe la noi. Sînt dintr-un restaurant armenesc din Paris. Și hai că pun și fotografiile de pe Colossal, că nu o fi bai. La urma urmei, poți mînca armenește din tacîmurile origami. Păi nu zice Bourdain să încercăm neîncercatele?

În continuare în căutare de mîncare,
Al nimănui, Bass.

*imagine Pexels

Leave a Reply