Bulzul nostru cel de toate zilele

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la gustul copilăriei (Napolact, you’re cute and all), îmi aduc aminte de cel mai bun bulz pe care l-am mâncat vreodata, imediat după ce era să mă muște cel mai mare câine ciobănesc de la stână, pe vremea când mergeam pe câmpuri cu bunica, la cules de plante pentru ceaiuri. Aveam vreo 6 ani cred, și câinele vreo 6 metri (în viziunea mea de atunci), multă blană care mirosea a oaie și un cap mare, cât jumate din corpul meu.

E posibil ca amintirea asta să fie hiperbolizată de ochi de copil, care drept răsplată că n-a bocit cu câinele de gât, a primit un premiu de invidiat pentru toți copiii din cartier – onoarea să viziteze stâna și să mănânce un “urs” împreună cu ciobanul. Că la noi așa se cheamă bulzul, și e modelat doar din mămăligă fierbinte tăiată cu ața, cu o adiere de unt și una de sare, și cu miez de caș proaspăt din stână, fără șmecherelile de jumări și ouă care vin azi automat la meniuri prin restaurante.

În plus, pe vremea aia, ursul se împărțea cu cel puțin un câine ca să te împrietenești cu el, și se stingea cu lapte bătut care se desfăcea în bucăți, de gras ce era, să aibă copilul putere să mai spânzure pe dealuri pentru tot restul zilei.

Ieri am făcut un “urs”, pe care l-am mâncat cu ceapă verde și iaurt (n-am avut lapte bătut, dar dacă știți voi o sursă bună, ascult cu urechile ciulite). Toată copilăria mea magică de copil de la oraș fără rude la țară, care avea din când în când norocul să fie dus pe dealuri, și imaginație și curiozitate îndeajunse încât să-i depășească frica de păianjeni, șopârle și câini de stână, s-a întors să-mi aducă aminte că mâncarea bună nu e neapărat cea mai scumpă, și nici cea mai frumos aranjată pe farfurie. E cea care-ți amintește cum ai ajuns ceea ce ești și de unde vii.

Că ne convine sau nu, deși nu ar trebui să trăim ca să mâncăm, tot ce mâncăm ne definește. Așa că poate-ar trebui, măcar din când în când, să ne regăsim mâncărurile tradiționale cu poveștile demult apuse și instinctele naturale care dispar încet-încet în sistematizarea urbană. Asta până nu ne mănâncă decât șaorma pe toți.