Jurnalul navigatorului mîncau #44 (28 aprilie-4 mai 2016)
Îmi plac poveștile care confirmă cum o forță mică poate, cu puțină năzdrăvănie, să înfrîngă una mult mai impunătoare: buturuga mică și carul mare (Carul Mare?), David și Goliat, F.C. Leicester City și, nu știu, Arsenal (anul acesta), dar, mai ales, nevăstuica și acceleratorul de particule. Ca membră a familiei, am zis să n-o certăm prea tare, în scrisoarea pe care voiam să i-o trimitem, pînă am citit articolul de pe Big Think care a clarificat cîteva informații: era vorba despre un jder și încă unul de plajă și încă unul kamikaze. Dacă în loc să stea la plajă a ales să încetineacă niște particule, noi cum îl puteam ajuta?
În fine, doamnelor și domnilor, să intre linkurile!
The Biggest Loser este un show de televiziune din Statele Unite. Da, probabil genul de emisiune de care e plin pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor de pretutindeni și care ridică iq-ul în mod constant, episod după episod. Cu toate acestea, numele se referă, de fapt, la kilogramele pe care trebuie să le dea jos participanții, ai ghicit, obezi sau rău-încercați de supraponderabilitate (trebuie să am grijă cum vorbesc despre patria corectitudinii supreme). Ei, și în uralele la scenă deschisă sau închisă, americanii care au reușit să slăbească în fața feliilor groase de audiență au plecat în turnee, au scris cărți, au despărțit valurile de suc în două, au tăiat panglici la salate care mai de care mai verzi. Și s-au îngrășat înapoi. Acum și savanții sînt foarte interesați de emisiune.
Mai mulți economiști, administratori, guvernanții și cercetători preocupați de problemele globale au aranjat un public din piese lego, într-o sală din piese lego, și, de la înălțimea piedestalului făcut din, ai ghicit, lemn, au început să țină prelegeri: ca să poată fi hrănită întreaga populație a planetei anului 2050 (acum este?), ar trebui ca producția alimentară să mai adauge un generos procent de 10%. Altfel prognoza anunță răzmerițe, violențe, răscoale și vreme rea, cu cerul mai mult închis, în principalele centre urbane, pentru că acolo va fi cea mai mare aglomerație. În costumul meu din piese lego, pentru că am asistat la ședință, trăgeam eu cu o ureche, dar nu îmi puteam lua ochii, însă, de pe numărul tuturor oamenilor care au trăit pînă acum pe Terra.
Da, așa e, aplauze!
Pe Slate scrie că noi, oamenii din media. Oamenii… Reformulez. Pe Slate scrie că ei, oamenii din media culinară, nu prea se întîlnesc cu publicul lor pentru că sînt pretențioși cînd gătesc, vorbesc sau scriu despre mîncare în prețioși termeni franțuzești, fac poze cu aparate care îmbunătățesc imaginile cu strachinile care, în realitate nu arată așa și, de aceea, cel mai popular site culinar este Allrecipes Nu știu ce să zic, tu ce crezi, Adelicii face asta? Eu sînt de acord, fără să clipesc, că nu e simplu să gătești, oricîte site-uri și emisiuni ar pretinde asta. Știu pentru că am văzut cum gătesc alții și pentru că am gătit și eu. Mă rog, niște amfibieni mici de lac, dar nu tot grillé à la moutarde se numește?
Și acum, în încheiere, într-o cheie ciclică, iar despre două forțe, una mică, bacteria și una mare, depresia (sau anxietatea sau ce struțo-cămilă de afecțiune iese din diferitele combinații). Există acest link între ele. Atît. Na, regula de la început poate fi și amară.
Dacă, la vară, vei fi la concertele Artmania, lîngă podiumul paradelor de la Feeric Fashion Week sau la alte evenimente culturale mai pe gustul tău, ne putem întinde mîna (mă rog, eu, gheara) și putem discuta despre diferențele dintre noi și cultura de microbi din intestinele noastre la o masă bună din seria evenimentelor gastronomice inițiate de cei de la My Transylvania. După un brunch bun, și muzica se aude altfel, și microbii se mișcă cu mai multă energie.
Salutări și pe data viitoare!
*imagine Pixabay