Jurnalul navigatorului mîncau #43 (21-27 aprilie 2016)

Dacă nu ai remarcat deja, am lipsit aproape două luni! Iar dacă ai remarcat și ai alertat garda de coastă (de deal și de munte), salvamontiștii și salvamarii, vulpile de elită și san bernarzii, ei bine, felicitări și mulțumesc, am fost găsit sub o piatră, răvășit și ud leoarcă de la niște muncă și o telemea prea apoasă. Indiferent de situație, de cîteva zile sînt pe-aici și nici bine nu m-am ridicat de la masa de Passover, care s-a încheiat pe 30 aprilie, parcă, și pe care a așternut-o un prieten, că ne-am și așezat, firește, la masa de Paște (Pascha), dată de altă cunoștință, în semn de ospitalitate simetrică și culinar-orgolioasă. Dacă nu te interesează nici calendarul ebraic și nici cum au calculat preoții de la Niceea, sper că ai măcar un geam care dă spre o parte umană de afară sau te ghidezi, ca mine, după calendarul obișnuit din sistemul de operare. Deci, acum stăm la o masă de sărbătoare, închinată debutului primăverii, optimismului și speranței: așa că e plin de verzituri ca ouă, friptură de m… (nu voi mai spune cuvîntul pînă la sfîrșit, e o promisiune către o prietenă de la două dealuri mai la sud), cighir, cozonac, sarmale, și, neapărat, ceva cu maioneză. Poate ciuperci. 

Să știi că nici la evrei nu e cu multă verdeață. De fapt, ei au o listă întreagă de alimente interzise, iar multe legume (kitniyos) au trecut pe această listă, ca atare, deși pe listă sînt și legume care, tehnic, nu prea se încadrează în definiție.

Îmi sug burta și de-abia aștept zilele următoare, cînd s-a anunțat și un pește. Eu aș încerca un pufăcios otrăvitor, că nu știu cum se numește, adică peștele ăla care pare că de-abia se abține să nu izbucnească în rîs (ca și cum ar ști ce lucruri groaznice urmează să ți se întîmple), dar numai chef Sasaki are abilitățile necesare să-l prepare ca să nu dai ortul popii. Începe să îmi placă tematica pascală, se potrivește la aproape orice link! Problema e să avem unde mînca un pește bun. Nu vreau să spun că restaurantele sînt nașpa, doar am să spun că nu prea știu multe locuri decente.

Și dacă pur și simplu te-ai plictisit de mesele astea banale, uite, poți lua prînzul cu o mare personalitate istorică, destul de vie, dacă-ți așezi tu ochelarii RV un pic mai bine. „Cleo, vrei să-mi dai puțin gemul de caise? Mulțumesc, daa, splendidă dimineață! Care dintre piramide spuneai că-ți place cel mai mult?”

Și-acum două lucruri mai serioase, așa, ca antrenament pentru săptămîna viitoare.

Insectele sînt ființe conștiente. Șah la… la… la cei care se gîndesc că, în fine, e mai etic să mănînci insecte, fiindcă, în mod normal, se anunță că micile viețuitoare vor alcătui din ce în ce mai mult meniul unei zile de mîine care numai nu-i poimîine.

În perioada asta, moartea și renașterea sînt temele predilecte de dezbateri și povestiri (nu mai sus decît un scroll am zis de ortul popii). Am și eu un link, eu zic că e o veste bună, iar dacă nu bună, măcar interesantă. E vorba despre The Infinity Burial Suit, un costum special care nu doar că ține loc de cutie și groapă, dar are în compoziție niște ciuperci care devorează resturile. Înțelegi tu, corporale. Adică dacă tot ne despărțim de această lume, să semnalizăm cu o panglică verde. Știu că toată lumea tot spune că e important ce lași în urmă, dar eu zic că e tot o metaforă.

Și pentru Kathryne Kellogg e important ce lasă în urmă. Cu cît mai puțin, cu atît mai bine!

Frumos, foarte frumos, aproape că îmi place și mie ce am scris. Știi cum e să te ascunzi sub cîte o piatră din două în două săptămîni?
Pe data viitoare, cam pe cînd nu mai e nici o coajă de ou întreagă!

*imagine Pixabay

Leave a Reply