Supa vegana de porumb cu galbiori

De când mă știu, am fost o mofturoasă în ceea ce privește mâncatul supelor, ciorbelor, borșurilor și în general a tuturor mâncărurilor lichide de tipul ăsta, considerat primul fel de mâncare într-o grămadă de familii și gospodării.

Când eram copil, aveam nevoie de multe argumente să mănânc de astea și cu puține excepții (supa de roșii și borșul de sfeclă), dacă prindeam momentul, săream direct la felul doi. Treaba a fost simplă de când m-am dus la facultate, pentru că nu mai era nimeni să-mi facă/dea supe și borșuri, așa că mâncam una la 3 ani.

A venit trendul cu supele cremă și la noi, am trecut prin el ca gâsca prin apă. Adică îmi plac vreo 2-3, mai ales dacă-s și practice. Gen supa cremă de usturoi, care te scoate din muci și tuse de fiecare dată când dă gripa peste tine. Dar cum răcesc tot o dată la 3 ani, doar atunci o fac. Sau supa cremă de ciuperci, gen hribi, scăzută până la o consistență aproape de sos și fără smântână, să simți gustul pădurii de la prima lingură. Sau supa cremă de sparanghel, dar astea deja-s mofturi, că mie nu-mi crește sparanghelul în fața blocului, iar opțiunile din comerț sunt rare și de multe ori proaste.

Și așa am ajuns și la chowder, sau supa-tocăniță, de consistență incertă, de mare popularitate în zone cu scoici și fructe de mare, și pe continentul american unde chowder cu porumb e o variantă vegetariană de comfort food foarte apreciată în Southern cuisine.

Pentru că am achiziționat niște porumb mai mult la impuls și pentru că nu voiam să-l las să se strice, am făcut și eu un corn chowder de la 0, adaptat la ce mai aveam prin frigider, cu extra gălbiori, ca să am motiv să o duc până la capăt. Cum ziceam și mai sus, soup stuff is not for me.

Dacă vreți să faceți le chowder și voi, e o adaptare după rețeta asta. Eu am folosit și dovlecei, dar am renunțat la țelină. La fel, am pus o mână de leuștean și am renunțat la cimbru. Și am folosit lapte de caju, în loc de migdale sau cocos.

Partea bună e că a ieșit OMFG cât de bună. Partea proastă, actually 2 părți proaste sunt următoarele:

1. Mi-am rupt pielea de pe un deget dând jos boabele de porumb de pe ciucalăi (I honestly have no idea cum făceau/fac oamenii asta în mod constant pe la țară, pe mine m-au distrus doar 4 bucăți) și acum am o ditamai rana care m-a reeducat în stil ambidextru (revelația I – it’s good to fuck up from now and then, că îți redescoperi skilluri ascunse sau nefolosite de multă vreme).

2. Durează o sută de ani să cureți și să pregătești legumele pentru orice supă/borș/ciorbă/chowder. Ia morcovii, cartofii, ciupercile, dovleceii, ceapa, porumbul. Spală tot, ciupercile individual, că deh, au pământ și îți stă chowderu’n gât după aia. Curăță tot. Spală tot din nou. Taie la dimensiuni decente (adică nu hălci de legume) tot. Same for verdeață. (revelația II – asta e treabă pe care doar un OCD-ist poate ar face-o cu plăcere, în mod normal îți vine să-ți iei câmpii de la atâta tocat).

Restul e ușor (piece of punch, cum ar zice un client) că ține doar de aragaz, iar la final – ai vreo 10 porții de supă vegană de porumb cu gălbiori de să te lingi pe degete (chiar și pe alea aflate în convalescență).

Now, toată ideea articolului a pornit de la faptul că de fiecare dată când gătesc ceva care are un proces de preparare mai îndelungat, rotițele din capul meu încep să miște și să găsească tot soiul de alternative care să mă scape for future needs de prep stuff care-mi displace (într-o zi s-ar putea să inventez niște scule de bucătărie), so I guess my question is – is it just me, or does this happen to you, too?