Jurnalul navigatorului mîncău #42 (25 februarie-2 martie 2016)

Unul dintre avantajele de a fi jder este că nu trebuie să mergi la școală. Există niște programe naționale și internaționale, în cadrul cărora vin cîțiva traineri avizați care să ne învețe despre răspunderea noastră la vînătoare și despre pericolul de extincție la care supunem, cică, cîteva mamifere mai mici. Se vorbește despre corectitudine politică, responsabilitate forestieră și alte astea, s-a discutat chiar despre vegetarianism, dar întîlnirile sînt ocazionale și nu se cere prezență obligatorie. Uneori este o atmosferă frumoasă, iar mie îmi place mai mult practica, cînd molfăim tot felul de bunătăți, mai ales că unii antrenori fredonează pe nas în timp ce mîncăm.  Mă duc, în general, rar, și atunci cînd o fac, mă duc pentru networking. Nu vreau să mă laud, dar pot trage la vizuini din multe păduri europene, cel puțin.
În fine, despre ce voiam să spun cu această introducere: școala ar fi frumoasă, de timpuriu, dacă ar exista mai multe idei precum cea premiată la Atelierele de Arhitectură din Roma (AWR).  Un grup de romani (adică de italieni din Roma) au imaginat un spațiu deschis unde copiii se pot mișca, pot învăța să se poarte cu animalele de care au grijă și pot deprinde cum să își  producă mîncarea necesară.

Probabil că mulți italieni au vizitat aceste ateliere și au văzut proiectul, mai ales că sigur au ieșit agitați din case, pentru că, (atenționare Google Translate!) i miei cittadini, ecco che arriva l’apocalisse! Vine de peste ocean, e maronie cu un moț verde și fură căni și cești.

L’Atelier a pates nu mai face față la cererea de paste. „Parcă au înnebunit!”, „Nu se mai satură!”, „Doamne, ce ne-am făcut cu mîna noastră?!” se aude mereu în forfota de acolo. Păi cum ce ați făcut cu mîna voastră? Paste cu proteine din insecte, după care francezii mor de poftă, asta ați făcut. Și ar fi bine să nu vă opriți. Doar știți și voi cum e un pesto peste niște paste cărnoase, mmm, din care se aude cîte un cri-cri.

Ce poți să faci cu o bucată de brînză? Păi foarte multe. De aceea și cererea e mare. Despre o altfel de cerere și de o, ooo!, cu totul altfel de brînză, într-o poveste de Selma Iusuf. Doar atît vă zic, bine faci, brînză găsești. (Ha, ați vrea voi!)

Săptămîna trecută vă povesteam despre irosirea legumelor urîte (nu e nici o metaforă). Iată că un supermarket din Danemarca are un singur obiectiv major: nu doar să vîndă ieftin legumele urîte, ci și pe cele trecute de deadline, expirate, cum s-ar spune, sau care au ambalajul deteriorat. Nu e nimic în neregulă, produsele provin din surse sigure și sînt testate. WeFood e printre primii comercianți care combat fenomenul de amploare al mîncării bune aruncate, în Europa, în fiecare zi.

O mai lăsăm pe Messy în Panama și zăbovim oleacă într-o patiserie din Kiev, ca să admirăm decorurile cu croasante de pe pereți.

Gogîlț!
Una buona giornata!

*imagine Pixabay