Jurnalul navigatorului mîncău #37 (7 – 13 ianuarie 2016)
Îți spun de la început să te grăbești, să lași cititul acum și să te duci să faci ce e vital și implică electricitate, pentru că nu e de glumit: vin veverițele!
Bun, dacă nu ai de făcut nimic vital, hai să ne îmbrăcăm frumos pentru masa de linkuri de săptămîna asta. N-ai să mai găsești doar o singură cireașă pe tortul din sumar, ca pînă acum, ci subiecte care mai de care mai grele, cu colesterol și trigliceride sclipicioase. Săptămîna asta, ne atîrnăm lănțișorul cu cristale jderovski, cum s-ar zice în feișăn, și vedem pe urmă dacă a meritat găteala. Dacă nu „se ia” lumina.
Imediat, înainte de primul clic, ne gîndim puțin la prăvăliile lui Take, Ianke și Cadîr. Gata, le-ai zărit? Îți aduci aminte că, deși se înțepau, mereu, pe teme religioase, familiale sau sociale, turcul cu românul, amîndoi cu evreul și tot așa, negustorii erau prieteni buni (parcă deveniseră chiar rude prin alianță, pînă la urmă). Dacă mijești ochii mai bine la o poveste de pe Roads and Kingdoms, ai să vezi o situație mai tristă care se petrece în Beirutul libanez: doi frați, două magazine cu falafel, fiecare pe-o parte și pe alta a Liniei Verzi ce separă zona creștină de zona musulmană. Despărțirea radicală dintre frați ține de zeci de ani. Ce putea deveni un mare restaurant cu specific local, a fost separat de religie și de alte conflicte meschine.
Anthony Burdain este apreciat pentru că a adus în – cum să-i mai spunem acum, micul ecran, largul ecran – rețete, mîncăruri și metode de preparare din locuri ferite, de cele mai multe ori foarte exotice, unde omul s-a dus personal. Foarte multă lume s-a mirat, însă, că Bourdain vrea să își deschidă o piață, chiar în inima Manhattanului, unde să strîngă producători de mărfuri extraordinare care să gătească și să pună în gura doritorilor mîncărurile pe care el le prezintă în media. Ei, unii s-au cam supărat din cauză că, spun ei, conceptul de autenticitate, cu care s-a asociat chef-ul și omul de media, nu prea mai stă în picioare în modelul în care cineva aduce pentru tine, cumva, locurile îndepărtate, sub același banal acoperiș de consum, pentru „a face cultură”, realizînd o preselecție după criterii personale. Mai multe pe The New Inquiry.
Harold McGee, de la Lucky Peach, așterne și el un articol complicat: cum să pregătești condimentele și ierburile aromate ca să simți tot ce pot oferi acestea. Începe, însă, de la 0: cum trebuie să le păstrezi, cum să le pregătești și cum să le prepari ca să obții aromele după care ne pierdem mințile și banii cu toții. Se pare că e o adevărată știință în care e nevoie să înțelegi cum cresc, cum se dezvoltă și cum supraviețuiesc plantele pe care le folosim în bucătărie.
Trecem apoi prin Albertville, un oraș situat în sudul Franței, la granița cu Italia. Ouais!, cînd zici francez, zici brînză (și vin, dar mai ales brînză). Locuitorii din Albertville prețuiesc brînza mai mult decît conaționalii lor, în general, care o venerează, așa, dar prețuiesc extrem de mult brînza Beaufort, sortimentul lor specific, mai mult decît ar face-o orice gurmand. O prețuiesc pentru că este o sursă de energie. În Albertville funcționează una dintre puținele centrale electrice pe bază de brînză.
Și uite și banc: – Cum se numește o pană de curent în Albertville? – Ohm-lette du fromage.
După ce a scris (și a și luat?) ani de zile tablete despre sarmalele la români, Vintilă Mihăilescu măsoară de trei ori și ta.. ăă, scrie o dată, dar bine, despre barometrul porcului: „pig business is big business”!
Dacă lecturile au picat puțin greu, zi mersi (a la Messy Nessy) că nu ai fost mîncat de canibali. Sau că nu l-ai mîncat pe George Dabăliu Bush. Nu mă pot hotărî care variantă e mai groaznică. Oricum,
Bon appetit &
Pe data viitoare!
*imagine Pixabay