Jurnalul navigatorului mîncau #29 (8-14 octombrie 2015)
Se făcea că era toamnă. Într-o zi mohorîtă, precum mai toate zilele de toamnă, Heta, o frumoasă, grasă și lăptoasă cornută spaniolă și-a pierdut mințile. Și așa, cu mințile rătăcite pe coclauri, departe de căldura staulului și a oamenilor, a sfîrșit tragic, la jumătatea drumului dintre satul de origine și fălcile lupilor din pădure. Nu a trecut mult timp pînă cînd, în provincie, cei mai mulți săteni cu vacile dispărute pe șapte cărări au început recuperarea cadavrelor și predarea lor la stat, de teama unui edict local de prevenire a bolii cerebrale. Și așa lupii din zonă („sanitarii pădurilor”, cum se spunea la ora de zoologie?), în lipsa meniului lor obișnuit, au devenit din ce în ce mai nevrozați și mai agresivi, pentru că și-au ascuțit simțurile și abilitățile de prădare. Pe lîngă vulturii care mor, în Africa, de pe urma vitelor tratate, în timpul vieții, cu medicamente care persistă în oase și după moarte, omul nu prea face bine ce face în prezent.
Că tot sîntem la cornute: geriatria a intrat în meniurile restaurantelor de top. Nu se mai caută vițel tînăr, pentru carnea mai fragedă și mai vînoasă, ci vacile în etate, lăsate să îmbătrînească în legea lor, pînă la sacrificare. Se pare, totuși, că nu toate vacile babe sînt bune de mîncat și că doar anumite specii din Spania îmbătrînesc grațios înainte să ajungă în farfurie.
Șefia este una dintre cele mai grele meserii din lume. Dacă nu ești convins, intră într-o bucătărie (dacă ai voie!): numărul, integritatea și curățenia vaselor, lucrul sub cronometru, durata comenzii, țipetele, zgomotele, atenția și multe alte lucruri stresante, în greutate cam de o tonă. Mă refer la chefie, se înțelege. Un fapt real: dacă ai văzut Ratatouille, trebuie să știi că bucătarul din film, chef Auguste Gusteau, a fost creat după chipul și asemănarea unuia dintre cei mai mari bucătari francezi, Bernard Loiseau. Dacă filmul este amețitor de gustos, colorat și distractiv, în realitate, Bernard Loiseau s-a împușcat în gură cu o pușcă de vînătoare, iar cîrcotașii spun că la depresia de care probabil suferea a contribuit și iminența pierderii unei stele Michelin din restaurantul pe care îl conducea. Adevărul este că foarte mulți mari chefi nu doresc stelele și nu, nu e o scuză pentru mediocritate.
Quartz scrie despre specificațiile și parametrii bucătăriilor comune, care se potrivesc, de atîția ani, mai mult cu un singur sex, decît cu celălalt. Sexism și în rîndul cifrelor care culeg date precum cine pregătește mîncarea și cine face cumpărăturile. Și, cum s-au standardizat bucătăritul, locul femeii la cratiță (cald încă în multe culturi), e posibil să se fi standardizat și modelul feminin, în general. Iar standardele astea nu sînt utile nimănui.
Nu mai durează mult pînă cînd toate berile populare din lume vor fi făcute de același producător. Îți dai seama ce diferențe de producție, de procesare, dar mai ales cîte gusturi diferite, meh!
Cît de sus te poți cocoța pe un munte fără să amețești nu ține numai de pregătirea ta psihică și fizică, ci și de sucul de sfeclă pe care-l bei.
Te las cu imagini vechi despre viața marină, din diferite almanahuri, jurnale de călătorie și alte documente de epocă.
Să ne citim săptămîna viitoare!
imagine via fanpop