A fost odată ca niciodată. Așa încep toate poveștile, chiar și cele care nu-s neapărat cu final fericit.
În ultima vreme, există un trend din ce în ce mai puternic legat de consumul de carne, și în funcție de interes, ignoranță și/sau factor de coolness, tot mai multă lume devine din ce în ce mai vehementă și atot-cunoscătoare pe un subiect care va mai da încă suficient de multă apă la moară pentru dezbateri oricărei persoane care găsește în internet platforme alternative de manifestare.
De la motive care țin de etică, la cele care țin de sănătate sau la argumente legate de dieta omnivoră a speciei noastre, fiecare știe cel mai bine de ce carnea ( – de dragul poveștii, articolul ăsta e axat în special pe cea de porc -) e bună sau rea și de multe ori știutul ăsta se transformă într-o formă de fundamentalism alimentar care obiectivizează și transformă oamenii și porcii în obiecte de expus la târguri de animale, că deh, doar acolo găsim cea mai 100% bio-organică-naturală carne.
(Despre ritualul și importanța tăierii porcului, un foto-reportaj realist din Republica Moldova pe FX Cuisine, de unde sunt preluate și imaginile)
Eu am crescut cu o bunică și o serie de unchi care făceau din tăiatul porcului la Crăciun un adevărat eveniment pentru toți copiii prezenți în curtea în care, după ce se auzea un guiț prelung, se făcea liniște. Toți copiii eram trimiși să aducem paie și apă caldă pentru etapa de prelucrare post-mortem; nici unul dintre noi nu era lăsat să ia parte la cele 2 secunde (sau câte or fi fost) în care porcul era căsăpit. În schimb știam toți cum îl cheamă pe sacrificat (de obicei Ghiță) și fiecare îi dăduse măcar o dată nutreț sau lături în lunile dinaintea Crăciunului. Era important să participăm cu toții, să-l creștem mare și să înțelegem că animalul respectiv va ajunge într-un cârnat, caltaboș, șuncă sau friptură la noi în farfurie.
Ne împingeam pe marginea muntelui de paie fumegânde cu care era acoperit porcul mort și așteptam hlizindu-ne unii la alții prima bucată de șoric, un vărf de ureche sau o bucățică de codiță pe care să le ronțăim satisfăcuți. Dura o zi întreagă să fie curățat, porționat și împărțit la toți din familie, iar bucățile de carne, grăsime, șoric, organe interne și măruntaie erau transformate în preparate tradiționale pe care le consumam în familie și cu prieteni chiar și 2-3 luni după ce se terminau sărbătorile.
Nu știam pe atunci că porcul nu transpiră, nici despre carnea lui că e pasibilă de infestare cu toxine de 30 de ori mai multe decât vita sau cerbul. Nici că poți să faci trichineloză dacă e undercooked și nici că e foarte greu de otrăvit. (De exemplu, unii fermieri americani cresc porci în zone unde se găsesc șerpi cu clopoței, pentru că aparent mănâncă șerpi și dacă-s mușcați, veninul nu are nici un efect asupra lor).
Lucrurile erau mai simple, și nu ne puneam foarte multe întrebări, dar țin minte că momentele importante în care ne adunam toți copiii împreună de sărbători era când venea Moș Crăciun și când se tăia porcul. Și am tot mâncat carne de porc crescut de bunica în fiecare an și n-am pățit nimic. Am învățat în schimb că baconul nu crește la supermarket, că porcul învață să te recunoască dacă-i duci mâncare de suficiente ori, că-i place să-l scarpini între urechi, și că, dacă tot îl mănânci, e ideal să-l crești și să-l omori tot tu, în semn de respect și atenție față de ce pui în farfurie și bagi în gură.
De ceva vreme încoace, am scos carnea de porc din alimentația proprie. Chiar dacă o mai gătesc pentru alții, și chiar dacă se mai găsesc ușoare urme de șuncă și la mine-n frigider. De fapt n-am mai mâncat nici un fel de carne, cu excepția peștelui și a altor vietăți marine (pe care le consum rar, dar le cumpăr aproape constant tot din supermarket). E o decizie pe care am luat-o ca pe o rezoluție de început de an, pe baze informaționale cu pretext etic, și ca pe un experiment pe care sper să-l pot duce suficient de mult încât să-mi ostoiesc foamea de o alimentație moderată și echilibrată.
De aici până la a le băga și altora pe gât dieta mea ca fiind cea mai bună, cea mai sănătoasă și cea mai demnă de urmat e doar un mic pas spre o mare prostie, pe care sper să nu-l trec. Pentru că atunci povestea porcului nu va fi decât despre un om și-ale lui ipocrizii. De care deja e plină lumea.