Viața la granița cu Groenlanda

Eu sunt cea care pleacă. Din apartamente, din orașe, din țări, din relații.

În aprilie 2016 spre un Arctic care promitea să se alinieze temperamental cu mine, în răcoare și răspunsuri.

*
E primăvară. Afară sunt 5, poate 6 grade. Călătoria până aici – 3 avioane, un hotel, 2 autobuze și urmează o barcă rapidă – m-au încălzit suficient cât să păstrez doar un windbreaker peste rochia-cămașă. Am schimbat însă tenișii cu bocanci. Arăt exact ca un turist clasic, aterizat în Nordland, a doua cea mai nordică regiune norvegiană după Finnmarkt. Sau, cum zice clișeul, locul ăla unde mergi să vezi aurora boreală.

Barca alunecă lin pe diagonala valurilor, în drumul spre insula pe care o să locuiesc 5 luni. Voluntar în bucătărie, explorator în sine. Litløya (trad. Insula Mică) e situată în apele deschise ale Mării Norvegiei și are 0.67 km pătrați. Azi marea e relativ liniștită și nu e ceață, așa că pot vedea mult, departe și în toate direcțile.

În dreapta, un șir de stânci își schimbă constant formele. Deasupra lor planează pe curenți pescăruși și vulturi ieșiți din iarnă. Urmează linia apei și un alt șir de stânci. Apoi, în stânga, linia orizontului se pierde în munții acoperiți de zăpadă din Lofoten.

O secțiune din far – clădire rotundă, cu acoperiș cărămiziu ruginit de furtuni și ars de soare – e prima construcție pe care-o observ din barcă, la înălțime, în amestecul de stânci și vegetație uscată. Pe măsură ce ne apropiem de bucata asta de pământ, îmi dau seama că ne îndreptăm spre cea mai mică dintre 2 insule alăturate (Litløya și Gaukværøya), despărțite de un culoar de apă lat de 20-30 de metri.

Portocaliul uscat al farului pare aproape nenatural în restul orizontului cenușiu în care se pierd marea și cerul. Voi învăța însă că naturalul are aici nuanțe aproape infinite, pe care ochiul nici nu le percepe tot timpul, dar păcălește creierul pentru interpretări personale. Văd și casa (singura de pe insulă) cu vedere directă spre golf, spre mare, spre munții de peste mare, spre stâncile mici care rămân sau nu la vedere, în funcție de maree și de poftele imprevizibile ale naturii.

Din Vinje, Bø, Vesterålen – sau mai bine zis din micul port pentru oaspeți unde poți acosta dacă ajungi în regiune – faci în condiții normale, în funcție de vânt și viteză, 10-20 de minute cu barca până pe Litløya.

Cum e să trăiești la marginea oceanului, la granița cu Groenlanda, în fiecare zi?

Peștele i-a adus pe oameni în Marea Norvegiei și mai ales pe insulă, deseori de-a lungul istoriei. Ruine de așezări umane vechi de 6000 de ani, din Epoca de Piatră, stau mărturie sub cerul liber. Semne ale civilizației Sami se regăsesc în trăsăturile locuitorilor din Bø și de pe insulele din Vesterålen, precum și în denumirile insulelor, înrădăcinate din limba aproape pierdută a unei lumi pe cale de dispariție.

Pentru cei care-și petrec viața în bărci, muncesc și trăiesc din pește, e foarte important să locuiască cât mai aproape de canalele de pescuit, iar Gaukværøya și Litløya sunt poziționate strategic în ape deschise, în mijlocul pieței pe care marea o creează și furnizează oamenilor, sezon după sezon dintotdeauna.

În fiecare an în ianuarie, bancurile de cod înoată pe lângă cele două insule în drum spre sud să-și depună increle, și apoi, în aprilie pe drumul de întoarcere. Vara și toamna sunt sezoane bune pentru pollock, halibutul vine primăvara, “when the bushes are blooming”. Hering e din abundență tot anul, prin urmare și balenele sunt mereu aproape, în adâncuri. Crabi, foci, nutrii, vidre și multe specii de alge și plante sălbatice comestibile fac parte din flora și fauna comună a zonei.

Încă din cele mai vechi timpuri viața și moartea se învârt în zonă în jurul peștelui, pentru că uscatul are resurse foarte limitate. Pe vremuri, locuitorii erau nevoiți să urce pe munte și să taie iarba la mână, doar pentru a-și hrăni animalele. De acolo forma rotativă a grămezilor de fân, pregătite pentru a fi rostogolite la vale, în depozite pentru iarnă.

Pentru că nu există suficient sol și nici adâncime în care să prindă rădăcini, pe Litløya nu cresc copaci și nu există lemn, cu excepția celui adus de mare și de maree. Vechii locuitori călătoreau până pe țărmul continental să taie copaci, să lase cheresteaua la uscat, și aduceau lemnul înapoi cu bărcile. Pe vreme bună, cel mai rapid drum spre cel mai apropiat port – Vinjejøen – se măsura în 45 de minute de vâslit fără oprire. Împotriva vântului, același traseu putea să dureze și câteva ore. Bărcile arhipline cu oameni și mărfuri și la dus și la întors plăteau din când în când tribut mării, uneori mărfuri, alteori vieți.

Pentru că marea dă și marea ia, e important să-i înveți mersul și să-i asculți muzica. Să știi unde sunt zonele de pescuit. Să recunoști canalele cu pește. Să studiezi vremea. Să miroși vântul. Localnicii știu toate astea de când se nasc, și se joacă între limitele mareelor toată viața. Învață să vâslească de mici. Devin marinari buni.

// Marea e un prieten bun dacă o înțelegi // , declară unul dintre ultimii foști locuitori de pe Litløya. Olav Olaisen era copil când tatăl lui l-a oprit să meargă la școală pentru o săptămână, să-l ajute cu pescuitul de primăvară.

// Eram tânăr. Dar am învățat ce era de învățat. Să strunesc o barcă cu pânze. Se mai vâslea încă mult pe vremea aia. Am devenit puternici și ne-am umplut de beșici. //

Cei mai buni marinari, la fel ca pescarii, știau și știu să recunoască pământul din jurul insulelor doar ascultând cum marea se izbește de stânci. Muzica fiecăreia e specifică și unică. E imposibil să le confunzi.

Finalul anilor 1800 a marcat o perioadă de glorie în istoria Litløya.

În 1875, pe Litløya și Gaukvvoerøya trăiesc 176 de locuitori.

Kristoffer Nilsa, e unul dintre ei. Om important al comunității, e marinar și deține un magazin universal pe insulă. Va emigra mai târziu în Wisconsin, dar până una alta știe și e implicat în multe dintre afacerile populare din zonă.

E o perioadă prolifică, comunitatea crește. O școală, o biserică, biroul șerifului, o închisoare cu 2 celule, și o poștă sunt concretizări ale dezvoltării considerabile din regiune.

În continuare, lumea se învârte în jurul pescuitului, iar primăvara, pescari din toate colțurile regiunii vin aici pentru a lua parte la scråpfisket (pescuitul de cod, pe drumul lui spre nord). Dorm noaptea în rorbu (case tradiționale construite pentru pescari și bărcile lor), iar cei care nu mai găsesc locuri acolo, își întorc bărcile pe uscat și dorm sub ele, sau folosesc pânzele pe post de corturi. În 1895 și 1900, aproape 900 de pescari sunt înregistrați pe cele 2 insule, iar cantitățile de pește prinse sunt nelimitate, sau cel puțin greu de cântărit și calculat.

Situată într-un punct de răscruce și pentru comerțul cu rușii care vin din Nord cu propriile bunuri, nu e de mirare că multe schimburi de mărfuri și contracte barter au loc constant pe insulă. Rușii aduc grâne și făină, pe care le schimbă cu pește și ulei din ficat de cod. Comercianți din Romsdalen vin an de an când se încheie sezonul de pescuit, și vând cizme, bocanci, corturi sau alte bunuri la metru.

După lansarea la apă în 1881 a Vesterålen Dampskipselskap, nava oprește pe Litløya de 3 ori pe săptămână, iar Ole Pedersen e comerciantul care deține monopolul mărfurilor care ajung în zonă. În magazinul lui găsești de toate, motiv pentru care oameni din toate colțurile regiunii se opresc la cumpărături acolo. Odată cu moartea lui Ole Pedersen în 1918, se închide și ușa istoriei peste o perioadă comercială importantă în regiune.

Apariția bărcilor cu punți și motoare simplifică mult viața oamenilor și schimbă tot contextul vieții insulare. Nu mai e necesar să locuiești aproape de zonele de pescuit, pentru că nu mai durează mult să ajungi la ele. Electricitatea, accesul la apă și mai târziu liniile telefonice instalate pe continent contribuie la migrarea oamenilor în orășelele de pe țărm. Conform raportului de evidență al populației încheiat în decembrie 1930 de Anton Ellingsen, Litløya mai are 14 locuitori. Iar în anii ’50, când guvernul norvegian realizează că e mai ieftin să plătească locuitorilor rămași asistență financiară pentru a-i determina să se mute, în loc să aducă linii de electricitate pe insulă, pleacă și ei.

Singurii care rămân sunt cei 2 paznici de far care se ocupă de funcționalitatea Litløy Fyr (farul de pe mica insulă) și familiile lor.

Luminița de la capătul farului

Litløy Fyr a fost aprins pentru prima oară pe 5 octombrie 1912 și e un far de coastă care acoperă distanța între Skomvaer (în Sud) și Andenes (în Nord). Fiecare far are o lumină distinctă, iar cea de pe Litløy Fyr era inițial un flash la fiecare 15 secunde, vizibil la 55.5 metri deasupra mării și la o distanță de 20 de mile marine. Pentru că e poziționat într-o clădire scundă, paznicii de far trebuiau să întoarcă manual, la fiecare 75 de minute, 24/24, mecanismul pentru luminat format dintr-o lentilă prismatică de cristal adusă din Franța.

În 1959, farul a fost mutat pe un mecanism electric încărcat la un generator diesel și i s-a instalat un bec de 1000 de watts, iar Litløy Fyr avea a doua cea mai puternică lumină de far din Norvegia. În 1991 tot sistemul s-a modernizat, iar în 2009 becul vechi a fost stins definitiv, odată cu instalarea unui sistem nou și automat, bazat pe panouri solare care încarcă și aprind un sistem de tip LED 350 care luminează la distanță de 12 mile marine.

Lumina distinctă e acum un semnal luminos alb, care se aprinde la fiecare 10 secunde.

În perioada Războiului Rece, Litløy Fyr a fost transformat în stație radar iar în responsabilitățile paznicilor au fost incluse și o serie de cursuri organizate de armată. Până în 2003 a existat și o stație meteo pe insulă, iar din 2006 farul și parțial din insulă sunt proprietate privată, într-un context unic în Norvegia.

No man is an island

Ellen Marie Hansteensen e un proprietar atipic într-un context istoric și local zbuciumat. Din dorința de a fi și a locui cât mai aproape de mare a cumpărat o bucată din și s-a mutat pe Litløya, acceptând un trai cu responsabilități în care viața ei privată e și parțial publică, și parțial determinată de comunitate, și de accesul turistic la elementele de istorie și artefacte culturale unice existentă pe insulă.

Elena are ochelari rotunzi cu rame subțiri roz. În funcție de zi și nivel de stres, pare să aibă între 45 și 65 de ani, deși aici vârsta e irelevantă și greu de citit pe trăsături. Conduce o barcă polar cirkle roșu cu negru, cu motor Yamaha de 250 cai putere, și are permis de transport pentru 12 persoane.

Era, în 2016, singurul locuitor permanent de pe Litløya.

În cei 10 ani de când s-a mutat, cu ajutor de la voluntari din toate colțurile lumii, a reconsolidat casa paznicilor de far și a transformat o insulă pe care nu o voia nimeni și fără acces la nimic, într-un sistem off-grid care funcționează independent de continent, și care-i servește ca locuință personală și proiect eco-turistic în continuă modificare, dezvoltare și îmbunătățire.

E într-o relație simbiotică cu elementele naturii care-i guvernează viața. Care ne guvernează viața.

Un sistem de panouri solare și un generator care trebuie pornit și oprit manual ori de câte ori nu e suficient soare și/sau lumină formează nucleul energetic al insulei. Nucleu din care se hrănesc pompa de apă curentă, liftul bărcii de transport, boilerul de încălzit apă, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, uscătorul de papuci, precum și diverse electrocasnice mici de la aspirator la blender sau periuță de dinți. Toate activitățile se învârt zilnic în jurul nivelului de energie, care, dacă scade sub un anumit procent schimbă absolut toate prioritățile și intră pe sistem de funcționare de urgență în care se oprește orice activitate care nu e fundamental necesară vieții.

În sezonul de vară și midnight sun Elena primește turiști în fiecare zi, iar cine vrea și poate, face rezervare să stea și peste noapte într-una dintre cele 2 camere de oaspeți din casa principală (fosta casă a paznicilor de far), al cărei etaj îi servesc ca locuință. E ghid pentru cei care vor să afle mai multe despre peisajul unic și despre viața vechii comunități de pescari. Lucrează și part-time, de marți până vineri, la biblioteca din Bø, de pe continent. La câteva săptămâni face și cursuri de yoga în Oslo, pentru unul dintre proiectele pe care le are în plan de implementare pe Litløya.

În contextul dat, voluntarii pe care-i găzduiește ca locuitori temporari, sunt responsabili fiecare și împreună de bunul mers al pachetului turistic, dar și de rutina necesară echilibrului om-natură. Și, desigur, ca în orice sistem în care se schimbă piese des, mai apar și erori de rulare. Unele cu efecte în lanț.

În 10 ani de locuit acolo, de pe 1 mai 2006, Elena spune că a trecut de câteva ori prin situații limită, care, deși nu par să fi lăsat urme vizibile pentru locuitorii temporari, fie ei oaspeți sau voluntari, influențează, pe termen lung, relația om-insulă.

Furtunile puternice de pe mare lovesc în maluri și iau cu ele tot ce e vulnerabil sau lăsat oarecum aleatoriu pe țărm – de la alge și plante uscate sau rădăcini, la gangul de trecere spre pontonul plutitor lângă care ancorează barca.

Pe ușa interioară de la intrarea în beci e un mesaj în engleză, scris de mână, o ilustrație drăguță în galben și roz –// Ești sigur/ă că ușa congelatorului e ÎNCHISĂ? //

Din loc în loc, dacă ieși hai-hui în afara potecii care înconjoară insula, dai peste crengi de tufe carbonizate, martori muți ai unui eveniment în care flăcările și vântul au jucat șah, iar oamenii au trebuit evacuați cu elicopterul.

Ultima oară în iulie 2016, a avut loc, din nou, furtuna perfectă și toată energia electrică s-a consumat. Deși era în plin sezon al soarelui de la miezul nopții a fost înnorat constant câteva zile, panourile solare nu s-au încărcat, generatorul nu a făcut față singur consumului, așa că sistemul a intrat în modul de protecție pentru a-și proteja bateriile de sistem, și a deconectat tot.

5 nopți și 6 zile fără energie electrică, cu barca la 3 m deasupra mării, pe un lift nefuncțional, cu oameni care veniseră în concediu și trebuiau evacuați pentru a prinde avionul, cu laptopuri și telefoane descărcate, cu walkie talkie închise, cu un ponton plutitor la care ajungi doar dacă înoți în apa care nu depășește 10 grade, sau dacă te autotractezi 10-15 metri în mare, într-o și dintr-o cutie de plastic de 1m x 1m.

În momente de astea nu prea mai contează cât de cremos îți iese risotto și nici cât de frumos e aranjată masa pentru oaspeți. Nu mai culegi plante proaspete pentru salate la prânz și nici pentru aranjamente florale, nu experimentezi cu dospire la rece câte 28 de ore pentru o pâine cu maia.

În momente de astea intri pe modul de supraviețuire în care primează priorități de bază, în care urci și cobori 100 de trepte de câte ori e nevoie. Creierul ia decizii determinate strict de urgențe. Poate că așa e în zone de război. Poate că așa e ok câteodată și pentru zone de pace. Poate că fiecare individ are nevoie să fie scuturat uneori, să-și lase la suprafață întrebările.

De obicei, însă, rutina e ușoară și plăcută. Viața se întâmplă între soare, nori, mare și responsabilități pe care le modelezi după natură. Munca are un program flexibil, și oricum te oprești din numărat după ce faci un risotto cremos de 50 de ori. Începi să înțelegi și peștele după ce prinzi și gătești unul de 1 m lungime într-o groapă cu jar. Dacă ești extrem de disciplinat, foarte norocos, sau complet nepăsător la mediul din jur, poate reușești să rămâi în confortul cu care ai ajuns în prima zi de insulă. Poate că e ideal, însă, să accepți schimbările ca pe o constantă și să-ți găsești drumul independent, în interdependență cu mediul.

Pentru că, vorba lui John, pe care Elena-l amintește tuturor celor care vin să vadă farul –

“No man is an island, entire of itself; every man is a piece of the continent, a part of the main.”

Un ocean de oportunități. Marea e încă plină. În fiecare an, e pește din abundență pe canalul din fața Litløya. Mai mult decât atât, se pare că există și rezerve de petrol și gaze în regiune, motiv pentru care există o mare dilemă și multe dezbateri în administrația comunitară din Bø. Îngrijorarea legată de resursele naturale cândva extrem de limitate e cântărită în balanța potențialelor oportunități pentru mai multe job-uri. Indiferent de ce se va decide, e clar că toată lumea își dorește un viitor viabil și echilibrat.

Uneori, plecările nu vin cu răspunsuri. Ci cu mai multe întrebări, și cu liniște în care să le auzi și să te gândești la ele. Și la tine.

Ca să înțeleg asta, mi-au trebuit 5 luni pe o insulă în Arctic, la granița cu Groenlanda, la distanță suficientă de “civilizație”, într-o solitudine protectoare și plină de reflexii, în ciuda prezenței constante a altor oameni. Să mă deconectez de rutina societală, să mă dau peste cap, să mă pun în umbra naturii, sub semne de întrebare.

În martie 2018, sunt, din nou, cea care pleacă. Plină de întrebări care să mă direcționeze. În căutare.