adelicii

Pofta vine experimentând.

Posted inȘtiință și tehnologie
Posted on

Picnic la marginea Caii Laptelui

racheta m&m

De la piață în laborator, apoi în cosmos

Un pai și o forfecuță sînt prinse în trusa fixată pe masă. E ora primei cine.

La Johnson Space Center, într-un laborator special, se lucrează la meniurile și pachetele culinare pentru astronauții NASA, CSA și ESA. Pe alt meridian, Agenția Federală Spațială Rusă (ROSCOSMOS) pregătește propria mîncare pentru cosmonauți. 

Mediul steril, aproape lipsit de ponderabilitate, în care trăiesc și lucrează astronauții, riscă să fie contaminat, în timpul unei mese, de firimiturile și resturile tari care se pot desprinde și afecta încăperile și echipamentele. Un simplu dejun, în spațiu, poate pune în pericol întregul echipaj, dacă nu este luat în condiții de securitate și cu anumite precauții. De aceea, mîncarea trebuie să stea la un loc, să fie umedă și cît mai lipicioasă, ca să se prindă ușor de ustensilele de mîncat pe care le folosesc cosmonauții. Pîinea nu este acceptată, pentru că face o groază de firimituri, tortilla este, în schimb, foarte bună. Cît despre condimente, ele sînt permise, numai că sarea trebuie dizolvată în apă, iar piperul, în ulei.

Pe Stația Internațională Spațială, nu ai unde să refrigerezi mîncarea, așa că aceasta este pregătită pe Terra și ambalată corespunzător, cu gîndul să țină cam cît ține și misiunea spațială.

Mîncarea dedicată spațiului se împarte în cîteva categorii principale, conform Canadian Space Agency:

  • produsele proaspete, care trebuie consumate în primele zile ale misiunii (fructe, legume);
  • mîncare cu un grad redus de umezeală (fructe uscate, carne uscată);
  • mîncare iradiată (friptură de vită, carnea în general, ca să nu dezvolte bacterii);
  • mîncare în formă naturală (tortilla, caju);
  • rehidratabilă, adică la care se poate adăuga din nou apă (legume teriyaki, terci de ovăz cu stafide);
  • stabilizată termic (peștele gătit în prealabil, care poate rezista la „temperatura camerei”);
  • lichide, cu mențiunea că orice băutură este rehidratabilă – sucuri, cafea.

Un meniu este stabilit cu grijă, țînîndu-se cont de lipsa gravitației care afectează sistemul osos și mușchii. Într-o singură zi, un astronaut aflat pe orbită trebuie să ia masa de 3 ori și să mai aibă timp și de o gustare (care să asigure nutrimenți cu 2000 și 3000 de calorii pe zi). Dacă astronauții au preferințe culinare pentru bunătăți din piață pe care să le ia cu ei și ca mîncare și ca suvenir de pe Pămînt, acestea pot ajunge la bordul navei în recipiente speciale, dacă trec testele de certificare pentru spațiu. Asta ca bonus, pe lîngă meniul conceput de specialiști.

Lista de produse pentru meniul spațial se reîmprospătează constant cu studii de piață, concursuri și sugestii ale specialiștilor. Un nou produs sau un nou tip de mîncare trebuie să îndeplinească cîteva criterii importante, precum o perioadă de valabilitate foarte întinsă, să nu se sfărîme și să nu producă firimituri, să poată fi pregătită cu ușurință la bordul stației în recipientul cu apă și în cuptorul electric de acolo și să poată fi consumată ușor pe orbită. Batonul Mars cică a trecut testul, eu sînt sigur că am făcut o dată firimituri cu el. Am să îmi iau 2-3 să le testez, numai bine, în scop de cercetare și documentare.

Pe stație, fiecare mîncare ambalată are pe spate eticheta de pregătire și utilizare, precum și termenul la care expiră. Cu ce e proaspăt sau cu ce se poate consuma imediat după desigilare, treaba este ușoară, cu prepararea hranei e mai dificil. Pentru mîncărurile și băuturile rehidratabile, la un capăt al pachețelului există o supapă pe unde se conectează la recipientul cu apă, după care se injectează doza optimă de apă rece sau fierbinte. Mîncărurile iradiate, rehidratabile sau stabilizate termic pot fi încălzite la cuptorul electric cu convecție de pe stație (care asigură transferul uniform de căldură, pentru ca mîncarea să se încălzească mult mai repede și la temperaturi mai mici decît la cuptoarele convenționale).

Forfecuța care apare lîngă celelalte ustensile obișnuite este folosită pentru a tăia ambalajele sau pentru a porționa mîncarea în bucăți pe măsura unei îmbucături.

Lichidele sînt băute doar cu paiul, pentru a nu scăpa pe afară. După masă, ambalajele folosite se aruncă, iar tacîmurile sînt șterse cu prosoape umezite în prealabil.

Cît a fost pe stație, Chris Hadfield a popularizat în fața camerei foarte multe detalii despre viața pe orbită, chiar și cum arată un desert.

Tubul (Anii ‘60)

Pe Pămînt, mai la răsărit, la Moscova, vizitatorii Centrului de Expoziții All-Russian pot gusta dintr-o colecție impresionantă de tuburi cu mîncare autentică pentru astronauți. Pe etajere sînt expuse meniuri întregi, iar dacă nu ai ști unde te afli, ai crede că se vinde pastă de dinți cu ingrediente ciudate. Un meniu complet poate include cîteva feluri de supă, diferite feluri cu carne și cîteva deserturi. Menu.ru recomandă miel marinat și porc cu legume sau piureul din mere și caise. Tuburile pot fi luate de la un tonomat, pentru 300 de ruble bucata (aproximativ 4.5$). Producătorii dau asigurări că tuburile de vînzare sînt produse în exact aceleași condiții ca cele destinate cosmonauților de pe Stația Spațială Internațională.

Tubul apare lîngă cosmonaut la începuturile Cursei Spațiale, în anii ‘60, cînd Yuri Gagarin, închis în capsula Vostok (în ‘61), savura pastă de carne și sos de ciocolată, iar John Glenn, primul american de pe orbită (în ‘62), ținea la tubul de aluminiu cu piure din carne de vită și legume ca la ochii din cască.

Publicul larg a mai putut cumpăra mîncarea astronauților și înainte, în Rusia, în timp ce la americani a fost populară, pentru multă vreme, așa-numita înghețată a cosmonauților (care, de fapt, a zburat în spațiu doar o singură dată, cu misiunea Apollo 7, în ‘68). Și japonezii, chinezii și coreenii au prezentat publicului mostre cu mîncare utilizată de cosmonauți în misiunile lor spațiale.

Dintre numeroasele tuburi care umpleau cămările capsulelor spațiale de altădată au mai rămas doar cele în care se pune supă sau sucuri. Noile ambalaje sînt altcătuite din plastic și staniol.

Tuburile cu mîncare au prezentat un avantaj remarcat după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci cînd s-a observat că piloții de avioane pot mînca fără să-și dea jos masca de oxigen.

Evoluția mîncării astronauților (Anii ‘60-’90)

La sfîrșitul anilor ‘60, tuburile erau, deja, de domeniul trecutului. Solidele erau acoperite cu gelatină, ca să nu facă firimituri, iar cine făcea firimituri trebuia să le strîngă pe toate, ca să nu se înfunde filtrele de aer sau alte echipamente vitale. Misiunile mai lungi au scos mai bine la iveală care ar trebui să fie proprietățile ideale ale unei mîncări. Misiunea Gemini-7 (‘65), întinsă pe 2 săptămîni, a fost prima explorare care a oferit echipajului un meniu complex care conținea creveți, pui și cubulețe de pîine cu legume. Lipsa apei potabile a fost o încercare grea. Nevoia de apă a fost anticipată greșit, pregătirea mesei și gătitul, chiar minim cum era el, dura mult mai mult decît se crezuse în laboratoarele de pe Pămînt. Din cauza asta, astronauții de pe Gemini-7 au mîncat prost și cu puține calorii. Ieșirile în spațiu (mersul în spațiu) erau foarte solicitante și în nici un caz recomandate unui astronaut flămînd.

Primele misiuni Apollo s-au bucurat de introducerea apei calde pentru reconstituirea mîncărurilor uscate, pentru că a fost îmbunătățit sistemul de combustie. Plîngerilor tot mai frecvente ale astronauților flămînzi le-a răspuns Șeful bucătăriei Nasa: „Bine, așa ziceți, am să vin și eu în misiune să mă conving cu papilele și dispoziția mea”. După o zi de mîncare fără sare și piper, Chef-ul și-a pierdut pofta de mîncare și a încheiat experimentul, dîndu-le dreptate colegilor săi. În notele cu care s-a întors înapoi la treabă a trecut mai multe to do-uri legate de mîncare: să furnizeze nutriția necesară și să mențină greutatea corpului, să nu provoace amețeli sau alergii,  să fie consumată ușor, să fie suficientă apă pentru prepararea mîncărurilor care au nevoie de ea, să nu fie crăpate ambalajele etc.

Misiunile Apollo 9 și 10 au făcut un pas înainte, pentru că în timpul lor au fost introduse recipiente în care mîncarea putea fi udată. Tot atunci au fost adăugate în meniu și primele fructe și legume proaspete. Cu Apollo 12 s-a încercat omleta congelată și batoane energizante vîrîte direct în costumele spațiale. De abia astronauții de pe Apollo 15 (‘71) s-au întors acasă, după ce au făcut o promenadă și pe Lună (a 4-a), fără să piardă din greutatea corporală și fără resturi de mîncare la pachet.

Următoarea piatră meteorică de hotar pentru bucătăria cosmică a fost planificarea meniului pentru călătoria de 60 de zile, simulată în laborator. S-a ajuns, în sfîrșit, la concluzia că mîncarea trebuie să fie la fel de bună și de apetisantă ca și cea de acasă. Acum s-a grupat mîncarea în categoriile principale cunoscute (proaspătă, congelată, dehidratată, termostabilizată și cu umezeală intermediară). Și tot acum au apărut și trusele culinare care împiedică recipientele cu mîncare să o ia la sănătoasa prin camere. Poftim, sare și piper lichid care pot fi prelinse pe ouă sau carne!

Începînd cu ‘82, știind că niciodată nu poți mulțumi pe toată lumea, s-a trecut la întocmirea de liste cu preferințele astronauților (The Food Files). În navetele spațiale ale programului Space Shuttle Transport au fost aranjate cîte un mic bufet, un cuptor, un mic furtun cu apă și multe pachețele cu nuci, fructe uscate și bomboane M&M. Astronauții pregăteau masa pe rînd și o puteau condimenta, pe lîngă sare și piper, cu muștar, ketchup și maioneză, sosuri barbecue, Tabasco sau Thai.

Pizza a fost mîncarea care a căzut de cele mai multe ori testul spațiului, pentru că nu a reușit nimeni o metodă prin care să despartă blatul de topping, astfel încît, în spațiu, asamblarea să se realizeze foarte ușor. Discovery a alcătuit listele cu cele mai bune și cele mai rele 10 mîncăruri pentru spațiu.

Scandalul toaletelor. Meniu de cosmonaut (Anii 2000-zilele noastre)

În 2009, la bordul Stației Spațiale Internaționale a avut loc un conflict casnic. Cosmonauții americani îi împiedicau din tot sufletul pe colegii ruși să mai folosească budele. Răzmerița  a pornit de la diferențele de construcție, rușii fiind recunoscuți pentru calitatea toaletelor spațiale (care nu diferă foarte mult de cele clasice). Sistemul este simplu și clar: la ambele toalete se pot duce și bărbații și femeile, urina se scurge într-un rezervor, în care se amestecă apoi o soluție pentru ca substanța finală să fie utilizată în scopuri tehnice. Revolta a pornit de la treaba mare. Treaba mare rusească era foarte diferită de cea americană, pentru că rușii mîncau mai sănătos, mai variat (poate și mai mult?), decît americanii, care mîncau, în comparație, ca și cum ar fi la dietă (deși la fel de nutritiv). Cum fiecare cosmonaut folosea buda cea mai apropiată, americanii s-au supărat că rușii le-au înfundat toaletele cu marea lor consistență. Ei au spus, ținîndu-se de nas: – Pînă aici! Și au sunat la NASA care a fost nevoită să cheltuie foarte mulți bani pentru a comanda un sistem de toalete din Rusia, pe care au pus steagul și le-au trimis pe stație, să nu mai fie scandal.

Cu ocazia conflictului, în presa vremii au apărut informații despre un meniu pentru una bucată cosmonaut rus, probabil comandant, care consta în:

  • la micul dejun: lapte bătut și nuci, piure de cartofi cu nuci, bastonașe de măr și gutui, cafea fără zahăr și vitamine;
  • la prînz: răcitură de știucă, borș cu carne, gulaș cu hrișcă, pîine, suc de coacăze negre, ceai neîndulcit;.
  • la prima cină: variațiuni pe aceeași temă cu prînzul;
  • la a doua cină: friptură de vită, caju, piersici, suc de struguri.

De unde și scandalul. Îndreptățit, nu zic nu.

În Istoria toaletelor spațiale, demne de menționat mai sînt momentul Laika (rușii au creat un sistem de extragere a urinei și excrementelor direct de sub coadă – lucru posibil doar la femele, nu și la masculi), momentul Gagarin, rusul care s-a aflat în orbită aproape două ore, dar pentru care era pregătit un sistem la bordul navetei spațiale și momentele multe alte lui Alan Shepard, care, deși avea pregătit un zbor de doar 15 minute, acesta s-a tot amînat pînă cînd astronautul american a fost nevoi să urineze în costumul de cosmonaut. Următorilor cosmonauți americani li s-a lipit un scutec uriaș în costum. Toaletele rusești au fost personalizate pentru cosmonauți, după măsura fundului. Vasul de toaletă al primei femei sovietice în spațiu, Valentina Tereshkova, tronează cu mîndrie într-o încăpere a unui institut de cercetare spațială de la Moscova.

În drum către Marte (Viitorul)

Dacă pînă la Stația Spațială Internațională s-a lucrat tot timpul pentru conceperea de produse și feluri de bucate care să aibă o valabilitate de maximum cîteva luni (cel mai lung termen de valabilitate este de 18 luni), acum, în mai mult sau mai puțin planificata călătorie către Marte, mîncarea de la bord ar trebui să ajungă și să reziste în jur de 2-3 ani. În condițiile la care s-a ajuns cu dezvoltarea mîncării astronauților, pentru transportul meselor unui echipaj ar trebui o remorcă spațială. Subiectul este, cu adevărat, încă o piatră meteorică de hotar.

La NASA se vorbește tot mai mult despre hidroponie (creșterea plantelor cu soluții mineralizate, în apă, fără pămînt), lucru posibil chiar la bordul navelor în tranzit. S-ar putea cultiva spanac, varză, morcovi, roșii, ceapă, ridichi și o serie întreagă de legume surate. Alte institute de cercetare se chinuie să crească cartofi și fasole, în aceeași manieră.

O soluție binefăcătoare ar fi, desigur, posibilitatea de a găti în spațiu. Cosmonauții ar avea mai multe opțiuni, mîncarea proaspăt gătită este mai bună și, bineînțeles, s-ar crea mai multă vorbărie, unitate și fericire între astronauții de diferite naționalități. Însă o bucătărie spațială ar avea nevoie de foarte multă apă și electricitate, elemente atît de importante încît sînt numărate acum strop cu strop, respectiv ion cu ion.

Dacă aceste probleme ar fi rezolvate, ar mai rămîne un factor care barează orice inițiativă: mediul micrograviațional. Așa că, în cazul ăsta, s-a ales alt drum: cum ar fi dacă astronauții ar putea găti la sol (selenar, pe Marte, pe cine știe ce planetă necunoscută)? Desigur că o friptură proaspătă le-ar reda pofta de viață și cheful de explorare.

Prin urmare se lucrează intens la o planificare, prin care, pînă la contactul cu solul extraterestru, la bord, să se gătească în anumite zile și doar pentru anumiți cosmonauți, prin rotație. Dacă mîncarea dedicată misiunilor spațiale urmărește, în acest moment, un minimum de efort și o maximă eficiență pentru misiune, în viitor, această eficiență ar putea fi combinată cu timp dedicat gătitului, lucru care ar contribui la fraternizare și relaxare psihică.

Legumele deshidratate și congelate prin liofilizare (un fel de deshidratare care elimină apa dintr-un, să zicem, ardei înghețat prin sublimare – adică prin trecerea de la starea solidă, direct la starea de vapori, fără etapa lichidă intermediară) se califică pentru un viitor stelar. Ele nu au greutate și revin la viață, după ce se pun în apă. Un fel de zombie foarte proaspăt în comparație cu ce se poate obține prin alte proceduri. Cu cristalele din ou (asemănătoare cu zahărul) se pregătește un amestec la fel de bun ca omleta. Pîinea proaspătă la bord? Nimic mai simplu: nu e greu de dus un robot de făcut pîine, din moment ce ingredientele pentru aceasta pot fi depozitate fără nici un pericol un timp îndelungat. „Gătitul le-ar oferi astronauților o libertate mai mare” spune Angelo Vermeulen, biologul și cercetătorul de la HI-SEAS care este pasionat de posibilitatea de a găti pe Marte. Și despre ce este vorba în explorarea cosmică, dacă nu despre libertate.

De cînd turismul spațial a intrat pe agenda unor companii private, meniul de la bordul navetelor a căpătat o și mai mare importanță. Cu toate acestea, viitorul va fi marcat, în continuare, pentru cine va mai prinde, de orientarea către funcționalitate. Nici chiar Vermeulen nu crede că turiștii vor putea staționa la restaurante spațiale, ci cel mult, poate, la o cantină. Eu parcă am văzut, mai demult, o cafenea, în Mass Effect.

Nu știu, la noi, unde am putea încerca măcar piure spațial ca cel expus la Moscova. Cine știe, să comenteze și să ne spună și nouă cum e.

(Re)Surse