Jurnalul navigatorului mîncău #39 (21-27 ianuarie 2016)

Stai! Ia pune mouse-ul ăla ușurel pe măsuța de colo. Așa, și celălalt mouse, la fel de ușor și la vedere. (Nu, trebuie să ies puțin din rol…)

Salutări,

Nu știu dacă răbdarea e neapărat punctul forte al genului nostru martesc, în general, al familiei Mustelidae, în particular, sau doar, pe plan local, al sub-familiei Mustelinae, dar am fost la film și nu am adormit deloc, ahem. Poc! Poc!, western, ca în, ah, vremurile cînd eram puiuț și împărțeam cu șobolanii cinematografelor re-re-re-reluările cu John Wayne.
Gloanțele trase de Tarantino în ultimul film au alungat toate hainele din ceaprăzăria (sau galanteria) lui Minnie, care e mai degrabă un fel de han, că în tot filmul nu se vede nici un colț de mînecă, de fular sau cozoroc de vînzare, însă, au adus, cu viscolul infernal de afară, pe lîngă personajele diavolești, teme actuale în America, precum rasismul de exemplu.

Dacă Minnie sfîrșește tragic, în film, nu neapărat din cauza culorii pielii, jurnalistul Toni Tipton-Martin vrea să afle care e, în realitate, povestea Jemimei, mătușica supraponderală care servește clătite calde și alte bunătăți în reprezentările grafice care au împînzit panourile publicitare, ziarele și cutiile pentru ambalaj ale Americii gastronomice multe decenii la rînd. Tipton-Martin, care s-a ocupat de secțiunea culinară a ziarului Los Angeles Times la sfîrșitul anilor ‘80, a ajuns să vorbească despre un „cod Jemima”, atunci cînd dădea mereu peste reprezentări rasiste, stereotipe, ale femeilor afro-americane de vîrstă medie, lipsite de sex-appeal și îmbrăcate în capot, a căror unică (și sigură!) fericire pe lume era să obțină postul de servitor în bucătărie, ca ajutor pentru mămicile cu pielea albă.

Însă jurnalistul a mers mai departe și, de pe articolul din CollectorsWeekly, poți și tu ajunge mai departe, adică la cartea pe care a scris-o, după ce a căutat poveștile reale ale bucătarilor și chef-ilor afro-americani din istoria Statelor Unite de după Războiul Civil.

Nici o vorbă, în continuare, ai vrea tu să te las să scapi cu viață în Canada, chiar dacă ai să plîngi împreună cu localnicii după conopida devenită un lux. Schema prin care prețul conopidei s-a triplat nu e foarte complicată. În lume, a scăzut prețul petrolului, iar economia canadiană, bazată foarte mult pe aurul negru și import, a căzut împreună cu dolarul canadian. Boon. Conopidă nu prea crește pe acolo, astfel că importurile din Statele Unite s-au scumpit foarte mult. În plus, în afara sezonului, regiunea din care se importă legume este doar California, unde, ghinionul naibii, e secetă de vreun an. Sau poate că doi. Astfel că au crescut și prețurile pentru muncile cîmpului. Și așa, dragă ostaticule cititor, a ajuns conopida să coste vreo 8 dolari canadieni. Mai bine îți găsești alte orizonturi spre care să te îndrepți, dacă te las să pleci, deși s-ar putea ca și în alte țări să se resimtă prețul petrolului în alte produse pe care ți le dorești.

O echipă de la NASA, după ce a văzut comedia The Martian (așa a candidat pentru Globurile de Aur, ce să fac eu?), în care Matt Damon crește cartofi pe planeta Marte într-o seră improvizată, a zis că mai bine trece la treabă concretă. Așa că, împreună cu oameni de la Centrul Internațional al Cartofului (sau pentru Cartof? – da, întîi mi-a venit și mie să rîd, dar după ce am văzut poze de pe site și mi-am dat seama că fără ei viața ar fi pustiu, am devenit din nou amenințător de serios) au luat cartofi din Peru, pentru că acolo cresc cele mai populare și rezistente barabule. Echipa va încerca să simuleze condițiile de pe Marte, într-un laborator, unde vor planta tuberculii. Eu nu le doresc decît să aibă cartofi prăjiți după pofta inimii mele largi, în această privință, yumi.

Și conopida e importantă. Și cartofii la fel. Mai ales dacă vrei să-ți mituiești copii să mănînce legume. DNA se aude ce fac părinții? Se zice chiar că unii au angajat echipe de cercetători să se ocupe de, cum zic ei, încurajarea copiilor să mănînce ceva sănătos. Da, sigur!, de fapt, ei stau acum, zi de zi, și păcălesc copiii să pună gura pe roșii, ardei, mere, pere, oferindu-le, în schimb, jucării, deserturi și alte foloase necuvenite. Mai mult, în echipele astea, mereu vine rîndul unora să verifice gunoiul, să vadă ce și cîte legume sau fructe au aruncat copii acolo.

O mamă deja s-a revoltat pentru că odrasla ei nu mai face nimic acum din ce era, înainte, firesc și normal, pentru că cere într-una recompense pentru orice fleac.

Fii atent cum facem. Lași șoarecii de calculator aici și te las să pleci. Dar, peste drum, intri direct în buticul sub formă de umbrelă, de unde treci apoi în barul clandestin despre care a scris Messy, iei vreo două sticle pentru drum, lași una aici, că și așa e prohibiție și fugi mîncînd pămîntul.

Cît despre mine, aș vrea o grădină, să-mi trag sufletul după atîta tensiune, una care să fie ”… the purest of human pleasures… the greatest refreshment of the spirit of man; without which, buildings and places are but gross handyworks”, cum zicea, într-un eseu despre grădina perfectă, regretatul Francis Bacon (nu, nu am încheiat așa pentru numele de familie), eseu care poate fi găsit, în parte, în Arhivele Internetului.

Pe data viitoare,
Hombre!

*imagine PublicDomainPictures