Jurnalul navigatorului mîncău #38 (14-20 ianuarie 2016)

Mă rog, salut.

Mda, se pare că în ultima vreme sîntem cu toţii mai triști și mai posaci. Ca să nu zic morocănoși. Ca să nu zic necomunicativi, în loc să zic nesociabili. Ridic și eu, cu lene, coada aici. Nu, mai sus de-atît nu pot. Am păcătuit, așa că ne merităm soarta. Cum să fii energic după kilogramele de tobă, caltaboși, cirnați, fripturi, sosuri, murături, dacă de abia au trecut trei săptămîni de la ultimele sărbători. Păi normal că de abia acum se simte! Și se simte rău. Cum să fii vesel dacă aura ta e maro gratinat cu puncte albe de grăsime?! Prin toți porii noști de păcătoși iese o lehamite și o lipsă de energie, încît, dacă ne-am putea urni, am sări la gîtul oricui ne mai întinde vreo tavă cu plăcinte.
Ne trebuie detoxifiere, mișcare, ajutor fizic. Vrem produse sănătoase, mese lejere, corpul lucrat, vrem fibre (integrale!). La ce bun, în perioada asta, atîtea rețele sociale? La ce bun filtrele de pe Instagram, cu așa burtă, numai colăcei, cu așa pungi sub ochi? Numai Vintilă Mihăilescu înțelege, în Dilema, că este o legătura între detoxifiere și păcatul originar, așa că, uite, citește-l și mori de rușine.

Și sînt surprins de cît de puține companii din lume înțeleg cu adevărat suferința noastră. Doar un bisnis britanic a sărit în ajutorul doamnelor și domnișoarelor, cu citez (și las așa, că dacă mă apuc de tradus, în starea de leșin fizic în care sînt, nu iese bine) „Herbal Womb Detox Pearls”. Numai că perlele astea nu se iau pe cale bucală (așa se spune, printr-un termen farmaceutic, că adică se beau cu apă?) și nici nu se bagă  în fund. N-au mai rămas multe variante și dacă ți-au mai rămas, ceva nu e bine, așa că deschide The Independent. Nici acum n-ai murit de rușine?

Nu mai are sens să vorbim despre mîncare, decît așa lejer, cu șervețelul la gură. E interesant, totuși, că Per Se, unul dintre cele mai șmensi-fensi restaurante din State – da, tipul ăla de restaurant unde au fost aduși balerini ca să servească la mese – primește recenzii dintre cele mai proaste, iar lumea începe să îl evite. Pete Wells, în The New York Times, ne spune care sînt motivele din cauza cărora se întîmplă nenorocirile astea.

Cam asta-i imaginea macro. Dacă te-ai săturat de atîta anvergură, amplitudine și privire largă, poate e timpul să fii atent la detalii. Lumea microscopică imaginată de Robert Connett este uimitoare. Iar imaginată nu e chiar o descriere potrivită, întrucît, din acea lume nu lipsesc nici observațiile personale, directe, de sub fiecare piatră și din fiecare baltă și nici cele științifice.

Și, dacă te mai consolează cu ceva, nu îți pierde apetitul și nici încrederea într-o masă bună: mîncarea, totuși, e un dar prețios. Răsuflă ușurat: Barry Graham, un scriitor scoțian recunoaște franc (sau celtic, mă rog) că el a fost și este cu gîndul numai la mîncare. Ce-i drept, cînd era copil a trăit într-un cartier în care apa caldă era un basm, iar de mîncat se găsea numai dacă furai. Iar gîndurile lui se concretizează mereu în fapte de mîncare.

În plus, se pare că oamenii lucrează la Edenuri noi, grădini proaspete în care să ne revenim și să mîncăm fără să mai fim rușinați de asta. Provincia indiană Sikkim a abolit fertilizarea cu pesticide și alți agenți chimici și s-a declarat primul stat indian organic. Nu în sensul de organic ca atunci, în 1831, cînd în Țările Române se instalau regulamente cu primii gospodari, că au indienii gospodarii lor, nu le trebuie ruși, ci în sens de natural, bio, sănătos, în sens de speranța că pui în gură un produs crescut fără chimicale moare ultima.

Cină la 7, da?
Ne vedem acolo,

*imagine Pixabay