Cund în prag de iarnă
Bună ziua, la Cund
Se spune că nu mai există loc pe planetă unde să nu poată fi înregistrat zgomotul activității umane. Probabil că nu mai există, dar la Cund, un sat pierdut între dealurile Transilvaniei, pe la jumătatea distanței dintre Sighișoara și Târgu-Mureș și încă ceva drum în laterală, sigur e nevoie de aparate sofisticate, pentru că urechile mele super-stresate nu au reușit să depisteze altceva decît viața liniștită a unui fost sat saxon. Și nici un fel de pink noise urban pe fundalul hornurilor din care ieșeau leneși cîțiva nori de fum, la sfîrșit de noiembrie.
După ce am coborît din mașina domnului de la Valea Verde care ne-a adus de la gară, a fost ca după bătaia unui gong uriaș chinezesc: căzut din vînzoleala și larma orașelor mari, aveam impresia că mi-am pierdut auzul. Cele mai gălăgioase creaturi pe care le-am întîlnit acolo erau rațele care se scăldau în pîrîul rece de la marginea drumului și o patrulă de gîște foarte vigilente, care au apreciat discreția de a nu pune prea multe întrebări.
Lumea puțină care are treabă pe drum sau prin curți te salută cu „bună ziua”. Credeam că salutul „la țară” e un mit, îmbrobodit și livrat patriotic, dar e de fapt o rămășiță dintr-un mers al lumii care începe să dispară din orașe, mai degrabă, unde nu se mai cunosc vecinii din aceeași scară.
Unele dintre casele cu arhitectură specifică sînt în paragină sau arată destul de rău, altele sînt păstrate foarte bine. Pe harta vopsită pe un perete din intersecția principală stau scrise, în germană, numele celor mai importante clădiri.
Foto: Andreea Mogoș
Vale Verde, albă dimineața, galbenă la prînz
Valea Verde Resort este afacerea turistică a unui neamț ajuns pe aceste meleaguri, se spune, în căutarea unei rude care, plecată în excursie (posibil în săpături după ceva rădăcini săsești), nu se mai dădea întoarsă acasă. Tot ce știu sigur este că Valea Verde înseamnă un loc de relaxare foarte apreciat, și de străini, și de români. Pe Jonas, our Gastgeber, l-am văzut în fiecare dintre cele trei zile în care s-a desfășurat atelierul profilor cool de la jurnalism și comunicare, sub patronajul CJI & Unicef România, însă în apariții discrete: ba prezenta felurile de mîncare, pe un ton jovial, ba se nimerea exact cînd ne încurcam în cablurile de la diferitele dispozitive folosite la atelier.
Acestea erau suprafețele, pentru că în spate trebuie să fie foarte multă muncă și disciplină, de fapt: cei 25 de oameni care lucrează la el, de la îngrijitori la ospătari și bucătari, sînt localnici din sat sau din zonă. Eu am fost mirat cînd am auzit, la masă, că nu au chef, atît de arătoase și de gustoase erau bucatele. Însă vor avea în curînd, pentru că am impresia că se va mai găsi loc pe pereții cu premii și diplome ai micuțului restaurant primitor și pentru un atestat special. Pe lîngă restaurant, cartierul general mai este compus din acareturi repuse în funcțiune cu simplitate (da, aceea care se obține foarte foarte greu la noi) și, mai ales, fără să deranjeze natura: bucătăria, toaletele, sala în care se ține atelierul și alte ansambluri. Ai unde respira.
Turiștii stau la case săsești din sat, recondiționate, în care au fost introduse lucrurile neapărat necesare. Cred că asta este cea mai importantă față de arătat lumii: că s-a umblat la reamenajarea caselor în felul în care erau acestea, fără să se facă paradă de „tradiție”, cum am văzut în alte părți, cu tone de blănuri, țesături și broderii.
Foto: Andreea Mogoș
Atelierul s-a ținut într-o sală lungă din lemn, în capătul căruia tronează două fotolii în jurul unui șemineu adevărat, și nu un wallpaper care scoate fum, cum am spus la început.
Afară, mușuroaiele de cîrtiță ocolesc strategic micul iaz, înconjoară o masă pentru trebuințe romantice de sub un copac și se îndreaptă amenințător spre o mică grădină cu broccoli și ceapă brumărite, atestare la fața locului pentru o parte dintre produsele locale servite la restaurant. Deși cîrtițele se hrănesc cu insecte, ne spune decanul. Decanul de vîrstă, că nu a fost încă nici un decan printre noi, dar sper să ne mai întîlnim în formula asta, pînă ajung unii dintre noi decani.
Foto: Minodora Sălcudean
Foto: Andreea Mogoș
Cînd ieșim la scurta plimbare, cîștigată pe merit, o parte din gașca de profi se face că nu vede biserica dărăpănată și nici un fel de conac, fără uși și ferestre, în care parcă s-a tras cu tunul, pentru că o colegă are idei halloweenistice de explorare, iar noi trebuie să ne întoarcem la trainingul pentru care am fost invitați aici, într-un sfert de oră, dacă se poate fără foarte mult glod pe tălpi. Îi dăm ghes înainte, spre magazinul satului care, sperăm că nu s-a mutat în online: pentru cine vrea palincă de dus acasă. Sunăm la poarta casei de alături: cine să stea la tejghea full time, într-un sat atît de liniștit. Se gustă palinca de prune, se aprobă, se cumpără. Se termină, pe rînd, la întoarcere, mostra generoasă.
Ura, trufa și la masă!
Am regăsit palinca și în multele feluri de mîncare. Bucatele au fost o surpriză pentru mine, deoarece mi s-au părut un amestec de bucătărie locală și mîncăruri cu altă geografie. Și nu, nu mă refer la foițele de trufe de pe majoritatea felurilor (locul e recunoscut pentru zăcămintele de trufe), ci și la multe dintre mîncărurile în sine. Mi-au plăcut foarte mult antreurile: într-una dintre zile foie gras cu salata proaspătă cu sos de zmeură (care s-a repetat în încă o zi, dar era crunchy și energizantă), apoi un mousse din caș de capră cu pere marinate în palincă, într-alta bucăți de biban marinat în palincă împreună cu alge, iar apoi supă cremă de mazăre cu mentă.
Foto: Bianca Cheregi
La felurile principale, am mîncat porc de mangalița cu spanac și cartofi ascunși sub foi de trufe, paste cu sos de unt și, of course, trufe, și bucăți de piept de pui cu cartofi prăjiți și mazăre, peste care am pus de mai multe ori un sos gros, un soi de maioneză cu tarhon foarte, foarte gustoasă. În general, sosurile și mîncarea creau o combinație de gusturi foarte aromate și foarte sățioase, în ton cu anotimpul, dar nu într-atît încît să nu te mai poți ridica de la masă. Plating-ul și servirea la 4 mese de cîte 4-5 oameni, „hingheriți” constant, foarte rapidă.
Foto: Bianca Cheregi
Din păcate, am sărit peste deserturi (panacotta, papanași), din fericire am avut suficientă energie de la celelalte feluri. Am vrut să aplic jocul meu preferat „răspundeți la o întrebare pentru acest desert neatins”, dar nu am avut cu cine, toată lumea era cu burta plină. În aproape toate cele trei zile, cina a fost mult mai consistentă decît prînzul, probabil ca să nu batem în retragere fiecare la conacul său și să ne putem concentra la proiecte pînă seara. Iar eu am fost foarte bucuros că am găsit Zăganu (blonda se termina prima, bruna mai apoi, iar roșia, nu știm, că aveam teme de făcut a doua zi dis-de-dimineață, da?). Doamnele au băut vin rose, lîngă șemineul din living-ul în care este amenajat, de fapt, locul de mîncat.
Foto: Adina Pintea
Foto: Andreea Mogoș
Pe Jonas, proprietarul, nu l-am prins la vorbă decît într-o seară, cînd ne-a condus acasă cu mașina, pentru că mergea și el în aceeași direcție. Și a vorbit numai el cei 300 de metri, cît sînt de la restaurant la casa în care locuiam noi. Eu aveam trei sferturi de casă și colega mea cît a mai rămas, pentru că și-a dorit să poată sări rapid din patul cu baldachin la scrumiera din pridvor.
A doua zi dimineața mi-am dat seama că poarta nu se închide cu un pietroi, că scările în spirală de la Casa Cund sînt super faine, dacă nu bei prea mult cu o seară înainte (zice lumea), că într-o ladă erau lemne de foc și am dîrdîit un pic de nesăbuință, că pe cîinele botezat cu toate numele felurilor de mîncare nemțești o chema, de fapt, Tedy, că Maurice nu suferă de vreo boală terminală și nici nu anunță apocalipsa, ci așa miaună el a cerșeală, și că pe celălalt cîine pe care l-am văzut prin tot satul îl interesau foarte mult pernuțele educatoarei și activitățile în care putea dormi la căldură. Eu la un moment dat mă gîndeam la ce visează, atît de atent eram în tot cozismul ăsta.
După cina din ultima seară, cînd am trimis la peer-reviewing mesajele noastre despre bucate și timpul petrecut acolo – așezate la loc de cinste, în bucătărie – gazdele ne-au pregătit un mic foc de tabără. Dacă dădeai mai mult capul pe spate vedeai, printre scîntei, o sumedenie de stele, unele căzătoare, cele mai multe stătătoare. E frumos cerul de Cund. E frumos să mai poți vedea cerul înstelat, uneori, în viață, dacă ți se dă răgaz și ocazia pentru asta. Sau dacă ți le iei tu. Și nouă ne-a fost dat timpul ăsta, paradoxal, printre zeci de activități.
Foto: Ioana Avădani
Aș mai reveni la Cund, deși, conform cataloagelor, cred că e trecut în categoria expensive, dar, știi tu, unele lucruri costă pentru că chiar atît fac. Altfel, nu pot să apreciez în bani prietenia, liniștea, natura și frumusețea transilvană, te invit să mergi și să ne spui dacă ți-a plăcut.